Părintele Visarion Pașca, duhovnicul Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din Florești, un suflet prin care Dumnezeu își manifestă dragostea față de oameni

Primul gând care mi-a venit în minte atunci când l-am întâlnit pentru prima oară pe părintele Visarion Pașca, în momentul în care i-am întâlnit privirea, a fost că părintele are un suflet de copil. Nu în sensul de naivitate, ci de curățenie morală absolută, de puritate a inimii, de trai neîntinat prin mizeria lumii laice. Aveam să aflu mai târziu că acest om al lui Dumnezeu a îmbrățișat monahia încă din adolescență, că și-a petrecut copilăria în sânul bisericii, al mănăstirilor, și astfel într-adevăr existența sa a fost una închinată  dintotdeauna divinității, iar peste sufletul său plin de har și de iubire praful deșertăciunii acestei lumi nu a apucat deloc să se așeze. 

Părintele Visarion Pașca a intrat ca frate la Mănăstirea Nicula din județul Cluj, unde a trecut prin toate treptele monahismului, ajungând în cele din urmă starețul acestei sfinte mănăstiri. Din anul 2001 el este duhovnicul Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din Florești, unde își revarsă harul rugăciunii sale nu doar asupra obștii de maici și a comunității de credincioși, ci și asupra unui așezământ aparte, construit nu din lut, ci din iubire, cu cărămizile dragostei pe care Dumnezeu o manifestă prin oameni, pentru oameni – Așezământul pentru Copii „Sfântul Onufrie cel Mare” (ridicat în imediata apropiere a Mănăstirii), care va fi casa unor copii părăsiți de părinți care vor găsi aici condiții optime de viață, un cămin plin de afecțiune și noi părinți spirituali, care le vor oferi înainte de toate iubire.

Teodora Cecilia Angelescu, membră a Asociației Filantropice „Sfântul Onufrie”, îl descrie pe părintele Visarion cu cuvinte care îi curg direct din inimă, ca o întrupare a logosul prin pură iubire:

„Prima dragoste a părintelui a fost dragostea către Dumnezeu, iar mai apoi toată viața și-a închinat-o slujirii Lui prin dragoste de aproapele, fiind mereu prezent în existența fiilor duhovnicești – și nu doar în camera de spovedanie, ci și în viața de zi cu zi, dându-le sfaturi, ajutându-i cu rugăciune, cu încurajări, ajutându-i material de multe ori sau prin legăturile pe care și le-a făcut de-a lungul timpului prin podul acesta de dragoste construit între oameni. Pentru că părintele asta face: construiește poduri de dragoste între noi ca, la rândul nostru, noi să dăruim aceeași grijă semenilor noștri. 

Părintele s-a implicat în Așezământul pentru Copii Sfântul Onufrie, care aparent a crescut din nimic, dar care de fapt a crescut din dragoste. E un așezământ zidit cu inimi, toți cei care am contribuit am dăruit din inimă, din tot sufletul. Suntem oameni care ne dăruim acestui proiect din îndemnul și la călăuzirea părintelui, el fiind pentru noi un model de jertfă și un reper autentic.”

„Monahismul din zilele noastre e o retragere din lume, dar în același timp cu lumea”

Visarion Pașca s-a născut în Maramureș, într-o familie de oameni credincioși, având astfel șansa de a se familiariza de mic cu cele sfinte:

„De mic am simțit o chemare spre biserică, eram atras spre cele duhovnicești și mergeam des la biserica din sat, unde mă duceau părinții. E foarte importantă copilăria, mediul în care crești și părinții au fost cei care m-au crescut într-o atmosferă duhovnicească. Liceul l-am făcut în Târgu Lăpuș, iar în apropierea acestui oraș se afla o mănăstire dragă mie, o mănăstire de suflet, Rohia, unde a slujit părintele Nicolae Steinhardt. Împrumutam cărți de la biblioteca mănăstirii, iar vacanțele, în timpul liceului, le făceam la această mănăstire.”

După absolvirea liceului, în 1988, Visarion Pașca a intrat ca frate la Mănăstirea Nicula din județul Cluj, unde a trecut prin toate treptele canonice: monah, ieromonah și stareț al acestei mănăstiri, unde a slujit timp de 12 ani:

„Pentru mine viața de mănăstire a fost aceea de a îl sluji pe Dumnezeu mai presus de orice, dar în același timp și pe aproapele, pentru că, chiar dacă s-a retras în mănăstire, călugărul nu trebuie să se roage numai pentru el, ci și pentru cei din lume.

De fapt, și cuvântul «monahos» înseamnă «singur și în același timp cu ceilalți», așa cum suntem noi și aici, la mănăstire la Florești. Mănăstirile din zilele noastre sunt mănăstiri misionare. Există și pustnici, părinți retrași în munți, care sunt numai cu rugăciunea, dar mănăstirile sunt deschise spre lume – noi îi primim cu toată dragostea pe cei care vin la mănăstire și, în același timp, mergem în întâmpinarea celor care au nevoie de ajutorul nostru în lume. Suntem solicitați la diferite necazuri ale oamenilor, la cei bolnavi din spitale, la penitenciare, la așezămintele sociale, la diferite evenimente importante din familiile oamenilor, la evenimente din parohiile din zona mănăstirii noastre. Avem și preoți foarte apropiați de mănăstire, care vin și simt și ei aici liniștea, pacea sufletească, unii chiar vin cu credincioșii din parohiile lor. Monahismul din zilele noastre e o retragere din lume, dar în același timp cu lumea. Retragerea din lume e un prilej de a-i sluji lui Dumnezeu.

Părintele Porfirie, care a fost canonizat anul trecut ca sfânt, trăia în centrul Atenei și îi primea pe toți cei care mergeau la dânsul cu diferite probleme, pe tineri în special, și îi ajuta. Misiunea sa era la un paraclis de la un spital și acolo s-a sfințit, în centrul Atenei, și a trăit o viață plăcută lui Dumnezeu.”

A plăcea lui Dumnezeu înseamnă, conform credinței părintelui, să păzești poruncile și să faci bine, să îl ai ca model pe Mântuitorul Iisus Hristos, adică să fii blând și smerit cu inima:

„Lumea de astăzi de aceea e atât de neliniștită, pentru că își caută modele în alte părți. Mântuitorul ne oferă totul: pace, bucurie, liniște, odihnă și, mai mult decât toate, viața veșnică.”

Lumina și frumusețea vieții monahale

Pe când slujea la Mănăstirea Nicula, părintele Visarion Pașca a urmat și Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care a absolvit-o în anul 2004, ceea ce i-a conferit și statutul de preot slujitor, de duhovnic, și responsabilități sporite, culminând cu aceea de stareț:

„În timpul stăreției am avut cea mai înfloritoare obște, de peste 35 de călugări, părinți care acum la rândul lor sunt stareți sau episcopi sau fac misiuni în străinătate.”

Când vorbește despre viața monahală părintelui i se încălzește sufletul, zâmbește din toată ființa sa și fiecare vorbă o rostește cu har și cu dragoste, cu dăruire:

„La Mănăstirea Nicula era o obște foarte frumoasă. În viața duhovnicească sunt anumite trepte de urcat. Oricine își dorește este primit ca frate în mănăstire, iar această perioadă inițială este foarte importantă pentru că atunci e deciderea dacă te faci călugăr și treci prin anumite încercări care îți prind bine în caz că rămâi în mănăstire și devii monah. 

Pentru mine cea mai frumoasă perioadă a fost noviciatul. A fost cea mai frumoasă pentru că eram sub ascultarea unui stareț și este foarte bine și plăcut lui Dumnezeu să asculți. Și apoi, sigur, și celelalte perioade: cea de slujire la altar, în 1991 am fost hirotonit diacon, iar în 1992 ieromonah.

Încă o latură foarte frumoasă a vieții acesteia monahale este duhovnicia, faptul că foarte mulți credincioși, mulți tineri se spovedesc și își îndreaptă viața. Sunt foarte multe cazuri în care, după spovedanie, oamenii își schimbă total viața în bine.”

Spovedania, explică părintele, este întoarcerea noastră la Dumnezeu după o viață păcătoasă, mărturisirea păcatelor, pocăința, cu hotărârea de a ne îndrepta. Astfel, cel care se spovedește devine din nou curat, e curățat de viața pe care a avut-o înainte. 

Un așezământ pentru copii construit cu dragoste

Încă de mic, părintele Visarion a simțit iubirea aparte pe care i-a arătat-o Maica Domnului, el copilărind, iar mai apoi slujind în mănăstiri cu hramul Sfintei Fecioare:

„Rohia este închinată Maicii Domnului, Nicula la fel, iar Sfânta Mănăstire Florești are hramul Acoperământul Maicii Domnului. Maica Domnului m-a ținut aproape. Aici, fiind în apropierea Clujului, pe lângă misiunea pe care o avem de a sluji, pe lângă ascultarea de călugări și grija față de obștea mănăstirii care cuprinde un număr de 20 de maici, ne-am gândit să venim și în ajutorul și în întâmpinarea celor care sunt în suferință, în nevoi. 

Chiar de la începutul mănăstirii, vrednicul de pomenire Înaltpreasfințitul Bartolomeu s-a gândit să fie aici un așezământ pentru copii, pentru bătrâni. Bineînțeles că la început a fost nevoie să se facă mănăstirea pentru a avea unde să slujim, iar în anul 2013 am continuat acel gând al Înaltului Bartolomeu, proiectul de a face un așezământ pentru copiii aflați în dificultate, proiect care acum este în curs de derulare.

În întâmpinarea acestui proiect au venit în primul rând o mână de membri fondatori ai Asociației Filantropice Sfântul Onufrie, care au făcut din acest așezământ unul al dragostei. Pe lângă materialele care sunt acolo, e foarte multă dragoste care ne dorim să fie răspândită copiilor care vor crește aici, pentru că ei, pe lângă cazare, hrană, căldură, educație, au nevoie de căldură sufletească, de iubire.”

Sfântul Onufrie, ocrotitorul așezământului, este un sfânt a cărui viață părintele Visarion a citit-o în primii săi ani de mănăstire, care l-a impresionat prin povestea sa de credință. „Înfiat” la rândul său de la o vârstă fragedă de o mănăstire, Sfântul Onufrie poate fi un model pentru copiii care vor crește în așezământul ridicat în preajma Mănăstirii Florești. 

În „Viața Sfântului Onufrie” se povestește cum, copil fiind, acesta ducea în fiecare zi o bucată de pâine icoanei Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe și îi oferea pâinea Mântuitorului din icoană, care întindea mâna și o primea. Până într-o zi, când starețul mănăstirii a decis să nu îi mai dea micului Onufrie deloc pâine, călugării spunându-i copilului să ceară de la cel căruia el i-a dat de atâtea ori. Sfântul Onufrie i-a cerut atunci pâine Mântuitorului din icoană, iar acesta i-a întins micuțului o pâine mare și frumoasă, caldă și cu miros îmbietor:

„Sfântul Onufrie va fi astfel un model pentru copiii noștri care vor crește la așezământ și vor învăța că numai dăruind celuilalt poți și tu să te bucuri și să te împlinești, să te saturi, să fii cu adevărat fericit. Numele Sfântului Onufrie înseamnă «de-a pururi fericit», iar noi dorim să aducem un strop de fericire celor care vor fi în așezământ.”

„Părinții trebuie să își crească copiii cu multă apropiere față de Dumnezeu!”

Gândul de încheiere al părintelui Visarion Pașca este legat de familie, se adresează actualilor sau viitorilor părinți:

„Părinții trebuie să își crească copiii cu multă apropiere față de Dumnezeu, trebuie să se gândească că cel mai mare dar pe care li-l pot oferi copiilor lor este credința pe care le-o sădesc în suflet!

Apoi, tinerii ar trebui să aibă mai mulți copilași! Am citit în «Familia Ortodoxă» despre o familie care avea 13 copii și, fiind întrebat tatăl cum a fost când a venit al treisprezecelea, acesta a răspuns: «Cu fiecare copil am simțit că ne îmbogățim! Noi de la cununie ne-am hotărât să avem copii câți ne lasă Dumnezeu!» 

Asta înseamnă să te lași în voia lui Dumnezeu, să ai o viață plăcută, să ai o familie după voia lui Dumnezeu, cu copilași. Dacă vor fi mai mulți copii în familii, atunci poate unii dintre ei vor ajunge personalități, unii poate vor ajunge chiar să salveze neamul, alții vor fi slujitori ai lui Dumnezeu.

Îi îndemn pe părinți să fie cât mai apropiați de biserică pentru că dacă părinții vor fi, atunci și copiii îi vor urma. Să se spovedească, să se împărtășească, fiecare familie să aibă un duhovnic!”

Părintele Visarion Pașca, un copil al lui Dumnezeu care își dorește să ofere dragoste și ocrotire părintească copiilor abandonați de familiile lor, îi invită pe toți cei care citesc aceste rânduri să vadă Mănăstirea Florești și să se implice în finalizarea așezământului „Sfântul Onufrie cel Mare”. Asociația Filantropică ce se ocupă de construirea acestui edificiu social (care va fi alcătuit din 4 corpuri de cazare și un imobil multifuncțional, care vor găzdui peste 40 de copii) are și un site, afso.ro, unde cei care doresc pot afla toate detaliile necesare referitoare la modalitățile prin care pot ajuta acest proiect de suflet (prin donații, prin voluntariat și prin dragoste).

Comentarii

Teo

26.04.2017 12:34

Acuma sa fim serioși popa ăla numa copil nu i.O fi el mai simpluț si duamna l a simțit, dar copil nu e . Seful trebuie periat, cultul personalității funcționează.
Cladiri sunt finalizate deja de multă vreme, insa stau goale, copiii lipsesc. Pentru copii, pentru copii dați bani și ajutați și copiii lipsă.

Felix

15.12.2017 18:40

Imi pare rau ca Teo nu a inteles nimic din articol. Sa vorbeasca doar daca l-a intalnit vreodata pe Parintele Visarion. Apoi, a face un asezamant implica multa birocratie, dureaza ani, oricat de mult ai vrea sa finalizezi cat mai repede. Dar asa-i romanul, daca nu poate ajuta, isi da cu parerea... Sa ne aiba Dumnezeu in grija Lui!

Adauga comentariu