Orjeletul sau urciorul este o inflamatie acuta a glandelor pilo-sebacee de la marginea pleoapelor, cel mai adesea provocata de stafilococ. Si unele afectiuni digestive (indigestia, constipatia, bolile hepatice), metabolice (diabetul), oculare (viciile de refractie: miopia, hipermetropia, astigmatismul, presbitia) pot favoriza aparitia orjeletului.
Initial, se manifesta prin jena si durere la nivelul pleoapelor, cu tumefiere si congestie si cu o mancarime care obliga bolnavul sa-si frece marginea pleoapelor, ajutand la propagarea agentului infectios.
Dupa cateva zile, in mijlocul zonei inrosite, apare un punct galben, care se transforma intr-o pustula care colecteaza puroiul, in timp ce conjunctivita care captuseste pleoapa se umfla si capata aspect de gelatina galbuie.
Durerile se intetesc si devin pulsaltile, avand “epicentrul” in locul unde se va forma, dupa circa 2-5 zile “inima” furuncului, numita burbion. Pruritul insoteste durerea, ca si clipitul des si imposibilitatea inchiderii complete a pleoapelor sau existenta unei secretii seropurulente, care se aduna in coltul intern al ochiului. Dupa spargerea pustulei si evacuarea sau drenarea colectiei purulente, durerea inceteaza, tumefierea se resoarbe, iar ulceratia se cicatrizeaza.
Procesul are loc in circa 7-8 zile si ramane, de regula fara urmari. Alteori, pe fondul unei slabiri generale a organismului (anemie), care favorizeaza o sensibilitate sporita la infectii, pot sa apara alte urcioare, mai multe deodata sau consecutive, care pot sau nu sa ajunga la colectare de puroi.
In ciuda “micimii” sale, urciorul nu trebuie tratat cu indiferenta, continutul purulent al acestuia putandu-se propaga cu usurinta in continutul orbitei, creand complicatii majore, cu efecte imprevizibile (septicemie). Din acest motiv, apreciem ca gresita si imprudenta spargerea furuncului pentru evacuarea puroiului efectuata de catre bolnavul insusi, fara luarea celor mai elementare masuri de aseptizare a ranii.
Varianta nedureroasa a urciorului este chalazionul, un fel de furuncul infundat in grosimea pleoapei, care nu coace si nu se sparge decat rareori singur si care nu da edeme inflamatoare de vecinatate. Colectia microbiana se formeaza si in acest caz, dar ea este izolata intr-un fel de camasuiala, care-i limiteaza expansiunea. Jena este insa prezenta, pentru ca formatiunea, dura la pipait si bordata in interiorul pleoapei, de o arie rosietica, determina marimea frecventei clipitului si chiar deformarea pleoapei.
Desi uneori se resoarbe spontan, se apreciaza ca acest tip de furuncul are o evolutie cronica, manifestata prin doua fenomene:
– recidivarea pe acelasi loc dupa resorbtie sau raclare (curatire chirurgicala);
– aparitia unui fel de vegetatie sau chiar inlantuirea a 2-3 granuloame, care compromite anatomia pleoapei si care nu poate fi eliminata decat prin interventie chirurgicala.
Ca modalitati complementare sau alternative de tratament, se recomanda administrarea de fitopreparate cu efect maturativ, antibiotic si antiseptic (atat de uz intern, cat si extern), precum si aplicarea de comprese calde sau reci, dupa cum se doreste grabirea colectie purulente, respectiv, inhibarea procesului inflamator sau alinarea durerilor.
Dintre plantele folosite de uz intern amintim: nucul, echinacea, arnica, salvia si mararul; iar dintre cele de uz extern: galbenelele, patlagina, musetelul, mricinul, salata, mararul, socul, cartoful.