Originile angoasei

Numerosi indivizi isi duc viata fara sa-si lase macar un moment de liniste. Ocupatia lor preferata pare a fi de a-si gasi continuu alte si alte motive de ingrijorare si tristete.

 

 

Unor femei le place sa spuna: “N-am nici macar un minut pentru mine. Am o familie pe care o iubesc, o casa frumoasa si s-ar zice ca nu-mi lipseste nimic. Totusi, sunt mereu nervoasa, cu nervii intinsi la maximum, uneori imi vine chiar sa pun punct si sa ma sinucid; din fericire, e doar o idee care-mi trece prin minte, dar n-as putea spun de ce. Poate din cauza ca, mai mult sau mai putin constient, ma tem ca tot ce am ar putea dintr-o data sa dispara. Si ceea ce este cel mai ciudat e ca sentimentul de nefericire ma copleseste mai ales in momentele de liniste si calm. Ma uit la copiii mei care se joaca: sunt frumosi, sanatosi, fericiti, iar eu incep sa ma gandesc ca ar  putea sa li se intample ceva groaznic. Idea asta nu inceteaza sa ma chinuie”.

 

 

Convingerea ca fericirea se plateste scump, stradania de a nu fii niciodata fericiti, teama nejustificata de boala, frica de obiecte si activitati necunoscute, teama de aventura intr-un domeniu nou, lipsa sperantei de mai bine, oboseala acumulata sunt factori si conditii care predispun pe oameni la angoasa.

 

 

Educatia primita in copilarie poate fi si o sursa de angoasa la adultul de azi. Lumea celor mici e continuu amenintata de adulti. Siguranta lor e zdruncinata si expusa tuturor limitarilor si obiectiilor: “Daca nu-ti mananci supa, o sa vina omul negru si o sa te ia!”, “Daca nu ma asculti, te inchid in pivnita!”, “Daca nu iti ceri iertare, o sa te manance lupul!”. Universul infantil, care ar trebui sa fie frumos, destins si placut si sa-i faca pe copii increzatori in fortele lor, e astfel populat cu personaje fantastice si monstruase, create de cei mai mari pentru a-i speria pe micuti; personaje care ii inghit, ii ucid, ii tortureaza si comit tot felul de rautati; personaje care se desprind din umbre cand se face intuneric, atunci cand copiii sunt lipsiti de aparare. Chiar daca la adolescenta lumea povestilor isi pierde realitatea, urmele sale raman in inconstient, iar adultul va pastra intreaga viata o frica irationala de necunoscut, adica de fortele misterioase pe care nu le poate controla.

 

 

O sursa de anxietate contagiasa si nociva vine si din asa-zisa “iubire materna”: “Nu traversa strada , ca te poate calca o masina!”, “Nu manca prea multe capsune, o sa te doara burta!”, “Nu-ti scoate fularu, ca o sa racesti!”… Si tot asa, o intreaga serie de indicatii si oprelisti care nu se termina niciodata le rapesc copiilor si le limiteaza orice initiativa, facandu-i sa se gandeasca mereu la un pericol inexistent dincolo de orice actiune.

 

 

E absolut socant sa constatam cat de supusi sunt micutii inca de la nastere presiunii fricii, o frica in opozitie cu sentimentul de protectie pe care parintii ar trebui sa i-l ofere. In loc sa-si invete copilasii cum sa se stapaneasca si sa invinga aceasta nesiguranta, parintii tind sa-i dea dimensiuni si mai importante, fie din egoism, ca sa tina pe copii lipiti de ei, fie pentru ca ei insisi nu au fost niciodata in stare sa-si domine propriile angoase. La responsabilitatea pe care o au parintii, e necesar sa fie adaugata cea a educatorilor, a profesorilor si a prietenilor. Copilul e considerat o fiinta diferita, careia i se poate spune orice, care poate fi facuta sa creada orice, profitand de inocenta si lipsa lui de experienta si putere. La intrebarile puse de el i se raspunde aiurea sau i se ascunde adevarul pe motiv ca e prea mic sa-l stie. O asemenea atitudine ajunge sa-i creeze copilului o anxietate care, departe de a-i mai trezi dorinta de a sti, il face constient de inferioritatea sa si il predispune la ignoranta, ca si cum lumea in care s-a nascut il respinge. El incearca sa o cucereasca, cel putin la inceput, dar pe de o parte e mintit, iar pe de alta inspaimantat si neajutorat. Astfel el se inchide intr-un univers fantastic si defazat, care poate fi cauza unei viitoare nevroze.

 

 

Daca unui copil i se rapeste siguranta si increderea in el, inseamna ca e aruncat in mod inevitabil in bratele fricii. Dar frica si siguranta nu pot sa coexiste. In loc sa-la jute pe cel mic sa isi traiasca responsabil si constient primele sale experiente de viata, cei mari, parinti si educatori, il indeparteaza plictisiti ori suspiciosi, limitandu-i astfel instinctele si dorintele. Astfel acelui copil nu ii va mai sta mintea la scoala, ci va calatoria aiurea, creand, ulterior, mari probleme familiei si societatii.
 

 

 

Adauga comentariu