O stare sublimă, dansată la 3 ore după miezul nopții

„3 ore după miezul nopții”, un spectacol de teatru-dans în regia lui Mihai Măniuțiu (cel care este și managerul Teatrului Național Cluj), nu a umplut sala Naționalului clujean, probabil pentru că spectatorii, obișnuiți cu specificul reprezentațiilor de teatru-dans de până acum – piese din care, în afară de dansul în sine, nu se înțelegea nimic altceva, care nu aveau o intrigă inteligibilă, care nu făceau, în ultimă instanță, sens – au preferat să își ocupe timpul, într-o seară friguroasă de miercuri, cu activități mai semnificative pentru viața lor. Cei care au lipsit însă de la „3 ore după miezul nopții” au pierdut un spectacol rar, de o profunzime aparte, cu mai mult substrat, coerență și sens chiar decât spectacolele clasice de teatru, construite în principal pe replici, și nu pe mișcare scenică.

„3 ore după miezul nopții” e o producție a Teatrului „Tony Bulandra“ din Târgoviște și asta se simte din primul moment – are un alt stil, o altă atmosferă, mai multă profunzime, față de piesele cu care Teatrul Național Cluj ne-a obișnuit. 

Firul roșu al acestei reprezentații este reprezentat de o stare, una paroxistică, hiperlucidă și în același timp onirică, una suprarealistă și simultan hiperrealistă, pentru că e starea sufletului uman care își conștientizează condiția în lume, este starea omului conștient de sine (la modul spiritual), care chestionează însăși natura existenței, care descoperă caracterul himeric, iluzoriu, al realității palpabile și statutul său de creator al propriei experiențe ontologice.

Spectacolul urmează îndeaproape un traseu al ființei, care alunecă treptat dinspre „realitate” în vis și viceversa, îi ilustrează gândurile, coșmarurile și bucuriile, prin mijloacele expresive ale dansului, mișcării scenice, mimicii, prin proiecții audio-video, prin muzică, toate aflate într-un contrapunct perfect, suprapuse într-o armonie care dă naștere unei poezii scenice pe care o urmărești cu sufletul la gură, cu gândurile în depărtările unde te duce spectacolul, cu încântarea că participi la un altceva teatral, cum rar îți este dat să vezi!

Andrea Gavriliu, cea care semnează coregrafia acestei piese, este și personajul principal, care întruchipează în esență ființa umană, orice ființă umană, ea fiind prezentă pe scenă întreaga reprezentație, celelalte personaje apărând și dispărând în funcție de starea acestui personaj creator – îi populează, dansând, visele, și o lasă singură cu sine în starea de veghe pentru ca, după ce e pregătită să treacă la un nou nivel de conștientizare, să îi apară într-un nou vis. 

Cu toate că „3 ore după miezul nopții” este un spectacol de teatru-dans, pe lângă dans și pantomimă, personajul principal rostește și cuvinte, replici puține și scurte, dar perfect dozate, uneori comice, alteori filosofice, dar întotdeauna cu semnificații metafizice, care pun în discuție natura umană și sensul existenței. 

Prima parte a spectacolului este dominată de o stare crâncenă, de o atmosferă rece și dură, de luptă cu sinele, cu întrebările proprii și ale semenilor și, după ce spectacolul debutează prozaic și ușor amuzant, într-o ramă a realului în care actrița își definește autoreferențial dansul și viitorul spectacol (prezentul, de fapt, cel pe care tocmai îl joacă) într-un interviu radiofonic, personajul se dezbracă treptat de haina meta-realului și intră iremediabil în artistic, într-un artistic atât de dens încât devine perceptibil aproape fizic pe scenă, dansând printre corpurile fluide care i se subordonează complet.

 

Zbaterile și străbaterile ființei duc în cele din urmă la conștientizarea pe deplin a naturii himerice a existenței umane, ceea ce face ca, pentru un moment, atmosfera tragică să devină ludică și veselă, personajele începând să se bucure pe deplin de posibilitățile de joacă ale spiritului liber să-și trăiască iluziile existențiale.

Imediat însă sufletul trezit începe să își reamintească ceea ce ludicul său creator de substanță lumească a realizat de-a lungul istoriei omenirii: copii-soldați, călcați în picioare, împușcați, goi și costelivi, condamnați la moarte prin înfometare,  în spatele sârmei ghimpate din lagărele de concentrare. La aceste imagini, vioiciunea și bucuria ființei devine imediat calvar, iar zâmbetul de pe fața dansatorilor se schimonosește într-o trăire simpatetică de groază, de transpunere în sine a tuturor creațiilor umanității inumane. Pentru că tot ce e înăuntru e și în afară, personajele oglindesc prin trăirile proprii, la 3 ore după miezul nopții, întreaga istorie a atrocităților care sunt mereu la ordinea zilei. 

Spectacolul e dozat farmaceutic, fiecare gest, linie melodică, proiecție, dans sau vorbă fiind piese perfect integrate în puzzle-ul care, odată piesele puse cap la cap, definește o stare: existența.

Piesa durează doar o oră și e genul de reprezentație pe care ai putea-o urmări, fără urmă de plictis sau deconectare de la scenă, chiar și 3 ore, după miezul nopții.

La finalul spectacolului, aplauzele din picioare nu reprezintă o manifestare ipocrită, de complezență, un gest de snobism cultural (cum se întâmplă de multe ori), ci o dorință sinceră a spectatorului de a își arăta recunoștința față de artiștii care i-au oferit o imagine fidelă și cathartică a propriului suflet.

Acest spectacol, jucat la Teatrul Național Cluj în cadrul ediției a VI-a a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, s-ar putea să mai revină, sau nu, pe scena Naționalului clujean. Ar trebui însă să revină pentru că scena teatrală a Clujului are nevoie de substanța acestei piese, ca etalon la care să se reporteze și alte reprezentații de acest gen.

Adauga comentariu