O mare problemă a României: isteria. Isteria instituționalizată, cultivată, udată zilnic cu saliva vorbelor împroșcate și rostogolite mass media

Cea mai marea problemă a României nu ar fi permanenta criză economică, permanenta reformă instituţională și nici măcar iodul radioactiv descoperit în apa de ploaie, laptele de oaie și diversele diete și medicamente minune de pe site-uri și presa “quality”. Cea mai mare problemă este isteria. Isteria instituționalizată, cultivată, udată zilnic cu saliva vorbelor împroșcate și rostogolite mass media. Zilnic ne lovim de incapacitatea tuturor de a purta o dezbatere civilizată pe orice temă. Nimeni nu mai stă să asculte, totă lumea ţipă, dă verdicte şi înjură – toți devin pricepuți la de toate.

În pofida bunului simţ şi al logicii, fiecare tabără o ține pe felia sa.

Tristă cu adevărat este isteria aderării la câte o #cauză în numele căreia suntem dispuși să ne vindem libertățile și drepturile câștigate cu sângele altora în decembrie 1989 – și asta numai pentru că o iau „ai lor” în freză. Apoi urlăm “trădare!” – când o iau “ai noștri” pe cocoașă. Caz concret: ascultarea și spionarea din orice poziție. Nu era ok pe vremea lui Nea’ Ceașcă, este minunat de benefic pe vremea Procurorilor. Dacă ne asculta PNA-ul lui Năstase cu ajutorul lui “doi Și-un sfert”, ni se încălcau drepturile civile (muriserăm degeaba în Decembrie ‘89). Azi aceste drepturi ne sunt întărite că ne ascultă DNA cu ajutorul profesionalizaților de la SRI?

Nimeni nu se întreabă de ce trebuie cheltuit banul public pentru acţiuni de spionare a contribuabilului. Și nu pun în discuție necesitatea apărării siguranței naționale – chestiune pe care este mandatat prin lege SRI să facă urechea mare, ci câte dintre toate acțiunile făcute în numele „sângelui care trebuie să ude rădăcina copacului democrației” nu au fost de fapt excese. Mai ales că, în România, densitatea de ureche ciulită pe metru pătrat la conversațiile altora (de la magistrați, la politicieni, oamen de afaceri și jurnaliști) este extrem de crescută.

Nu există dosar de mare și mică corupție în care să nu avem parte de monitorizări telefonice întinse pe perioade de timp de semnificative. Unii sunt ascultați cu anii, doar, doar produc o perlă de șlefuit la dosar. Și aflăm despre toate acestea fie că transpiră pe surse, fie că se arestează. Regula este că se transpiră în mass media, apoi se aresteză, după care avem scurgeri masive din dosar către presă. Numai așa am mai aflat și noi cu cine lua cina Rareș Bogdan de la Realitatea TV și cui îi mai atrăgea atenția să fie atent că urmează să fie arestat. Ar fi putut și amicul Helwig să-l mai tragă de mânecă, să-i spună că ce crede el că-s palmieri, sunt urechile subordonaților săi.

Aflăm din ce scurg procurorii în mass media cam multe chestii picante care nu prea au legătură cu siguranța națională, dar sunt bune de întreținut isteria unei populații pauperizate prin legi tâmpite și jaful la drumul mare practicat de către politicienii și capitaliștii de cumetrie. Toate aceste scurgeri din dosare, din punctul meu de vedere, sunt dovada nesiguranței procurorilor pe soliditatea acuzațiilor din dosarul instrumentat.

După celebrul caz “Gazeta” în care un grup de jurnaliști clujeni au fost arestați, apoi trimiși în judecată peste 10 ani, fiind acuzați de șantaj că (și citez din procurori): “Dădeau titluri mari, fără nici o legătură cu conținutul materialului, cu scopul de a induce o stare de dezinformare în opinia publică și de a face presiuni pentru a obține ulterior contracte de publicitate”, am fost foarte atent la modul de lucru al procurorilor în spațiul public. Și ce anume am observat? Că la fiecare termen de solicitare a prelungirii câte unui mandat de reținere se face zaveră mediatică cu scopul de a pune presiune pe judecători. Adică procurorii aplică modus operandi de care îi acuză pe jurnaliști.

Exemplific cu încă o speță (au trecut ceva ani de atunci, dar e un exemplu școală): unul dintre dosarele “grele” ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie Cluj, cel în care prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Năsăud, Adriana Veturia Moldovan, a fost acuzat de trafic de influenţă în formă continuată, primire de foloase necuvenite şi instigare la fals intelectual, s-a încheiat la sfârşitul anului 2011 cu o achitare. Curtea de Apel Cluj a motivat achitarea prin faptul că procurorii DNA și-au fundamentat acuzaţiile „numai pe convorbirile telefonice şi ambientale interceptate şi înregistrate (deci pe elemente de fapt subiective şi pe aparenţe)”. Mai mult, magistraţii Curţii de Apel criticau aspru rechizitoriul. „Cuvintele şi expresiile folosite în rechizitoriu, constată Curtea, au fost extrem de dure şi retezau instinctiv tendinţa oricui de a se apăra. Instanţa apreciază că aproape şochează modul în care sunt boldite, subliniate şi apoi transpuse cu MAJUSCULE unele convorbiri telefonice, inducând subliminal impresia că acestea ar fi probele de bază”. Și este numai un caz în care s-au azvârlit degeaba banii din buzunarele contribuabilului pentru a se instrumenta de dragul faimei, gloriei sau a unor interese de gașcă. Un dosar prin care a fost nenorocit un om și nu a plătit nici un procuror sau securist pe nou măgăriile făcute.

De aceea nu m-am mirat când Curtea Constituțională a României a ajuns la concluzia că punerea SRI cu timpanul pe propria populație nu este un lucru curat constituțional.

Știu: nu există o unitate de măsură a corupţiei, nu există un etalon universal acceptat, cum este metrul, litrul, kilogramul. Ceea ce reprezintă un mare păcat. Că, dacă pentru apa caldă şi apa rece avem contoare, dacă avem contoare pentru gaz, curent şi termometre pentru gigacalorie, probabil trebuie să avem și ascultometre pentru corupție. Dar cu garanția bunei credințe, a respectării legilor și, mai ales, a neîncălcării drepturilor și libertăților câștigate cu morți în Decembrie 1989.

Adauga comentariu