Amicii ziarului

Noi doi ne știm de undeva…

Așa suna o interpelare din trecut, la cîte o zi de naștere a cuiva sau la vreun chef…

Se poate, venea răspunsul, s-ar putea să ne știm din Babeș.

Asta însemna, dacă ar fi să-i dau acum un sens, că acolo mergeau oamenii serioși, oamenii care se respectau, oamenii care contau, în Parcul Babeș.
Știu, îi spune „Parcul Sportiv Iuliu Hațieganu”, cunosc povestea și îmi scot pălăria în fața gestului rectorului din anii 30, acela de a crea acest parc, dar clujenii așa îi spun și acum, Parcul Babeș.

Și cum să nu se fi putut întîlni doi clujeni oarecare acolo dacă în acel parc au putut avea loc întîlniri istorice? Poate cea mai spectaculoasă din toate timpurile să fi avut loc între doi titani: Ion Moina și Bartolomeu Anania, cei care au locuit în același cămin din cadrul incintei parcului. O întîlnire care avea să îl marcheze definitiv pe înaltul prelat, din moment ce în memoriile domniei sale își amintea de anii de detenție peste care a trecut cu mai mare ușurință și datorită rigorilor sportive la care marele atlet l-a supus cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, zi de zi…

Da, Parcul Babeș a fost o școală a vieții pentru mulți dintre noi. 

Existai cu adevărat doar dacă treceai examenul Babeșului. 

Iar asta se traducea în toate limbile posibile ale sufletului. 

În Babeș, la ștrand, mergeau doar inițiații. Cei pentru care nu conta că bazinul avea cea mai rece apă de pe Pămînt. Cei pentru care o partidă de whist sau una de poker cu banii sub pătură erau mai importante decît examenul de a doua zi la Histologie sau la Istoria Artei după cum tot atît de apreciați erau și cei care refuzau partida de cărți pentru a învăța, acolo, pe băncile ștrandului, la aceleași două materii…

O fată adevărată, una care dorea să arate cît de frumoasă e, venea în Babeș. Și, Doamne, cîte fete frumoase  puteai vedea în Babeș…

Băieții, bărbații cum ar veni, doar acolo puteau să își demonstreze calitățile de sportivi: pe terenul de fotbal , de baschet sau de tenis. Dacă intrai în vreo trupă din Babeș puteai spune că exiști ca sportiv. Acolo demonstrai dacă… te ține. Puteai fi sportiv legitimat și să te bată măr o trupă de mingicari din Babeș, asta e clar. 

Acolo, în Babeș, puteai să te uiți ore în șir la poloiștii care jucau „țui”, un sport dispărut, din cîte îmi dau seama…

Acolo, în Babeș, puteai să întîlnești personajele Clujului, de la băieții de la Semnal M, sportivii de la U, “drucherii” celebri precum Călin Tomuța , Dan Canada, Petis sau Bîrlă și pînă la dascălii cu care aveai a doua zi examen…

Acolo, pe terenul de iarbă, puteai să dai nas în nas cu supercampionii  atletismului clujean precum Eva Zorgo, Vasile Bogdan, Vasile Sărucan și alții, cei care se antrenau de parcă ar fi fost ultima zi din viața lor…

Doar acolo puteai asculta la difuzoare, o zi întreagă, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, într-o vreme în care acasă erai obligat să devii fanul Magistralei Albastre…

Acolo, în Babeș, puteai să te cațeri pe liane, să alergi pe alei, să te împrietenești cu nea Ionică, să-i duci o țuică și să te lase să joci o oră de tenis fără abonament, să o pupi pe premianta clasei sau să vii noaptea „la doișpe” și să faci baie dezbrăcat…
Și tocmai cînd probabil v-ați aștepta să vă spun că azi lucrurile nu mai stau la fel, o să vă surprind, poate, și o să vă spun că parcă nu s-a schimbat nimic. 

Oamenii Babeșului au rămas la fel de frumoși. Aleile sînt pline de alergătorii profesioniști sau de ocazie, sala Gheorghe Roman răsună de mingile pleziriștilor care au propriile lor trupe de baschet sau de volei, sala de atletism e plină toată ziua, rugbiștii fac deliciul trecătorilor prin forța antrenamentelor lor zilnice, tinerele familii își plimbă copiii printre arborii seculari iar Facultatea de Educație Fizică și Sport și-a găsit aici, în Babeș, adevărata sa casă. 

Nu știu mare lucru despre demersul celor de la „Cluj, capitală culturală europeană”, dar le recomand, dacă nu cumva s-au gîndit ei înșiși la asta, să treacă și Parcul Babeș pe acolo, printre hîrtii, ca pe un simbol al culturii clujene dintotdeauna. 

Nu de alta, dar la Cluj cam așa a fost regula: învățămîntul și sportul au mers braț la braț. 

Ca și cum și-ar fi spus unul altuia: noi doi parcă ne știm de undeva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *