Ne-am crezut zei, învățăm să redevenim oameni sau o ținem lângă cu ceea ce ne-au inoculat că e unanim acceptat și apreciat? Ne-am crezut zei. Daca nu zei-zei, măcar siguri și stăpâni pe viața noastră. Totul părea așezat. Lucram 10-14 ore pe zi si eram fericiți. Dinspre partea copiilor eram linistiți. Stăteau la school și after school și după after school la activități diverse care în mod cert îi pregăteau pentru viața competițională ce avea să-i aștepte.
Mergeam în două ture de concedii pe an și eram convinși că viața noastră e minunată și în mod cert, știm de ce ne rupem osu’. Pe alocuri trăiam clipa ca o frondă și în același timp ca o recompensă în viața noastră minunat de robotică. Relațiile interumane erau bazate aproape 100% pe interese, iar empatia era o noțiune perimată atribuită social doar celor inferiori nouă în cel mai bun caz.
Noțiuni precum solidaritate, unitate, umanism, erau rareori rostogolite de către oameni sau organizații care apriori se lăsau linșate de către marele consumerism deplin acceptat și adulat. Avem deja generații crescute și trăite în acest spirit, drept care lozincărelile de zi cu zi și-au găsit cel mai fertil teren posibil. Se construise o lume altfel, o lume care în mod cert o năpădea fără drept de apel pe cea de până atunci.
O lume în care conta un singur lucru: ce produci și cât produci! Ce simți și cum ești, devenise deja pueril și ridicol. În lumea asta efervescentă și în plină ascensiune și expansiune, a venit uite imprevizibilul. Brusc și rapid. O schimbare de paradigmă absolut totală. Una în care părinții sunt oarecum obligați să-și cunoască copiii, și să petreacă timp cu ei, o lume în care soții sunt in situația în care să trăiască împreună, familii reunite. Familii. Oameni împreună. Așa cum erau ele înainte să găsim soluții sociale de a trăi fiecare separat. O lume în care viața ta e dependentă de a celuilalt, indiferent dacă celălalt e un șomer, CEO, negru, alb, galben sau verde. O lume în care indiferența sau inconștiența celuilalt îți poate nărui tot.
Trăim iată, vremuri în care redescoperim cu uimire cum suntem ca oameni, nu ca roboți programați. Poate era vremea să conștientizăm că suntem până la urmă niște ființe umane. Vedem azi orașe pustii, altă dată supraaglomerate. Vedem piețe în care nimeni nu mai cere și nimeni nu mai ofera 20 de euro pentru o înghețată. Magazine pustii în care nimeni nu mai consumă 150 de euro pentru un tricou stupid. Exemplele ar putea continua la infinit. Azi vedem cursuri de râuri printre metropole, curate și frumoase, neîmbacsite de ipocrizia noastră stupidă.
Putem admite că dincolo de hazard am greșit și noi undeva? Că dincolo de suficiența noastră, Universul își are propriile sale reguli?
Lumea întreagă spune azi că Italia cea mai lovită de soartă dă lumii o lecție de supraviețuire și solidaritate. Puțini specifică faptul că aceiași Italie în zbucuimata-și istorie nu și-a abandonat niciodată seva și valorile umaniste care au făcut-o să treacă prin vremi. Fi-vom noi capabili să-i învățăm lecția?
“ În fața dragostei și-a morții
Noi toți redevenim copii”
Adrian Păunescu