De câțiva ani, Clujul a devenit un staul, un grajd care, în multe zone, ar fi insalubru chiar și pentru animale. În cartierele orașului, pe aproape orice străduță te-ai abate, întâlnești munți de gunoaie, deșeuri de toate felurile. Cursurile apelor care trec prin Cluj sunt infestate de pet-uri, de sticle de băutură, de ambalaje, de paturi, de saltele, de mizerii care te uimesc și te dezgustă prin varietate și colorit. Trotuarele sunt pline de mașini, sunt discontinue, sunt rupte, sfârtecate, pline de praf și de pământ, iar unele – multe – arată ca niște ulițe jegoase de sat pierdut, în drumul spre civilizație, în secolul trecut.
În Cluj nu se poate circula. După ce orașul a fost, pentru o lungă perioadă, un imens șantier, după ce străzile au cunoscut, în sfârșit, asfaltul, au devenit o simplă capcană pentru șoferi. Lipsa de parkinguri, sensurile unice și giratorii aiurea-n tramvai, nefericita linie de tramvai, blocurile-turn construite printre case, fără locuri de parcare noi, au transformat orașul într-unul netraversabil, într-un coșmar în care știi când intri, dar nu știi când ieși, într-un supliciu, dacă te grăbești spre locul de muncă, spre o întâlnire, unde nu se mai pune problema riscului de a întârzia, ci a speranței de a ajunge totuși, ca prin minune, la timp!
Clujul e o cocină culturală. Actele de cultură autentice sunt rare și disparate și se pierd, greu de deslușit, în haosul și multitudinea de șușanele sprijinite mereu din banii publici.
La marginea Clujului, gunoaiele ard mocnit, situație care există de atâta timp, încât a devenit o banalitate, ceva firesc. La marginea Clujului, la marginea gunoaielor, printre gunoaie, ard oameni, în barăci insalubre, în ghetouri pe care autoritățile, de ani de zile, se fac că nu le văd.
Spitalele Clujului sunt vechi, murdare, degradate, atât de bătrâne, încât de mult trebuiau să-și dea obștescul sfârșit! Trebuiau construite altele noi. Promisiuni există și au existat. De ele, atașat mereu, câte-un politician fariseu și mincinos. Nimic nu s-a făcut!
Universitățile, majoritatea dintre ele, scot șomeri și analfabeți funcțional. Trăiesc și ele, la fel ca întregul oraș, din ceea ce au fost odată. Gloria vremurilor de mult apuse e însă pe sfârșite. Cât să ne mai hrănim din amintiri?
Turistic, Clujul e un oraș de tipul: „lovește și fugi!” Vii la Untold, tragi o beție până dimineața, deranjezi toți locuitorii din Centru, tulburi toți bolnavii din clinicile din jurul stadionului și te duci! Ce altceva să mai faci aici?! Ce le oferă Clujul vizitatorilor, în afară de câteva festivaluri mai mari? Un centru istoric ce pică pe trecători? Șantier, când pentru șosele, când pentru linia de tramvai, când pentru pod, când pentru refațadizare, de cel puțin 10 ani de zile? Și, în urma eternelor șantiere, cu ce ne-am ales? Doar cu alte șantiere?
Dată fiind toată această mizerie (iar exemplele ar putea continua), putem considera, pe bună dreptate, că orașul e un staul. Fiindcă staul avem, stimatul primar, Emil Boc, ne-a adus în Piața Unirii, la ruralul și meschinul târg de Crăciun organizat aici, exact ceea ce ne mai lipsea: doi berbeci! Mulțumim, domnule primar! Ce ne-am face fără dumneavoastră?! Staulul nu ar mai fi la fel!