Mircea Bertea, despre Educația și colapsul cetățeniei funcționale

Vorbim foarte mult în aceste zile și în împrejurările date, și e normal să vorbim, despre urgențele luptei noastre împotriva virusului pandemic și de greșelile care au dus la ”fenomenul Suceava”. Vorbim apoi despre tăcerea prelungită a Ministerului Educației în legătură cu soarta anului școlar și universitar și cu examenele naționale. Continuăm cu discuții interminabile despre medicii și de personalul medical care-și dau demisia sau se pensionează, în timp ce țara este la urgență și la terapie intensivă.

Autoritățile avertizează pe toate canalele și mijloacele mass-media despre pericolul multiplicării ”fenomenului Suceava” și cer cu insistență respectarea regulilor și dispozițiilor date prin ordonanțele militare, în timp ce la granițe românii noștri se întorc din zone de foc pandemic pe jos, ca Badea Cârțan de la Columna lui Traian, zicând că au fost în Ungaria la cumpărături. Câțiva primari mai curajoși solicită izolarea comunelor sau a orașelor lor până nu e prea târziu. Pe zi ce trece crește numărul infectărilor cu Covid-19 și numărul de morți. Sâmbăta și duminica în difuzoarele mașinilor de poliție și de la jandarmerie se cântă Imnul național. Președintele țării face apel către românii din diaspora să nu vină acasă de Paște. Țara e bolnavă și îngrijorată. Uneori speriată. Deși elevii au intrat în vacanță, ei se plâng la unison că le lispește școala, le lipsesc colegii, profesorii, plimbările prin parc, mersul la prieteni și la bunici, olimpiadele școlare naționale și competițiile sportive. Ne-am săturat de televizor, de știri dramatice, de stat acasă, dar stăm. Cei mai mulți, cuminți și ascultători. Întrebarea atât de veche și de obișnuită ”Ce-ai mai făcut în ultima vreme?” nu mai e de actualitate. Suntem ca șugubățul din glumele lui Păcală, care se laudă că are cinci ani de învățat meștesug, când, în realitate, el are doar un an repetat de cinci ori. Am ajuns să ne tundem singuri. Ne amăgim cu discuții lungi la telefon, pe email, facebook, chat etc. Și, obligatoriu, cu glume și bancuri (unele geniale!), leacul de amăgire și de mascat îngrijorarea și durerea cel mai popular la români. Aceasta pentru că, după cum se cunoaște, în perioade lungi de greu, românul a dovedit întotdeauna o fantezie socială compensatorie extraordinară. Manifestarea acesteia a fost, de cele mai multe ori, un semn de răstălmăcire magică a unei victorii morale iminente. Hazul de necaz presupunând cu necesitate speranța că până la urmă ”ieșim noi la liman cumva, i-om da de capăt, o mai fi și cum vrem noi” etc. Savanți și cercetători autohtoni și de aiurea au văzut în această manifestare un semn al inteligenței noastre genetice. Deși toată lumea a înteles și atunci și înțelege și acum că Păcală face comédie.

Va fi fiind oare la fel și acum cu glumele și hazul nostru de necaz?! Să recapitulăm: pandemie, stare de urgență, ordonanțe militare, spitale pline, cetățeni care nu respectă starea de urgență, pericol, amenzi, dosare penale, școala închisă în casă, vacanța închisă în casă, concediul închis în casă, speranțe multe și visuri închise în case. Milioane de oameni închiși în case. Țara încearcă din răsputeri să reziste, cu speranța că, în sfârșit, facem ce trebuie, că sistemul de prevenție și combatere a bolii începe să funcționeze. Medici care fac totul, până la epuizare (majoritatea) și medici (personal medical, manageri) care fug de greu și de frica bolii și a morții (puțini, dar, totuși, sunt!). Ca cetățean responsabil te întrebi contrariat cum e posibil așa ceva?! Știu ce vor spune unii dintre cititori: Nu au echipamente, se expun la îmbolnăvire sigură, cum s-a întâmplat la Suceava etc. Da, e posibil, chiar adevărat, numai că, chiar pe timp normal, de liniște și pace (nici vorbă în stare de urgență, stare în care anumite libertăți pot fi restricționate sau chiar anulate, cum este cazul nostru, a milioane de cetățeni, cărora ni s-au impus restricțiile de circulație, izolarea, carantina etc.) medicii se expun pericolului, pentru că lucrează cu oameni bolnavi (infectați, în cazul celor de la secțiile de boli infecțioase). Pentru asta se pregătesc. Să se lupte cu bolile, cu infecțiile, cu virușii, cu pneumonia, HIV/SIDA etc. Doar ei știu cum să o facă, din moment ce au studiat atâția ani și au o diplomă în acest sens, știu cum să se protejeze și cum să-i protejeze și pe ceilalți membri sănătoși ai societății. Desigur, ca să se protejeze le trebuie echipamente și manageri de spitale buni, care să le asigure aceste echipamente. Și nu numai echipamente. Prin urmare, se poate înțelege și accepta că acolo unde nu există asemenea echipamente, dar medicii le-au cerut cu insistență, un  medic are, juridic vorbind, nu numai dreptul, ci chiar obligația să spună ”Nu intru în spital fără echipamente de protecție, medicamente etc.” Și să insiste, să se urgenteze achiziția acestor echipamente. Dar nu are dreptul moral să demisioneze și nici să se pensioneze din aceste motive. Dacă ar face la fel soldatul de la frontieră sau din patrulare, polițistul, jandarmul, judecătorul, pilotul de aeronavă, cei care asigură funcționarea sistemelor de comunicații și telefonie, a celui energetic (nuclear), de gaze, apă, supraveghetorii de trafic aerian etc., etc.?! Ca să nu mai vorbim de datoria morală a medicului și de respectarea jurământului depus (chiar dacă Jurământul lui Hipocrate și-a pierdut din actualitate), medicul fiind prin definiție, un om cu har, cu onoare, un salvator de vieți, un erou. Pentru cititorii care nu cunosc varianta actualizată a Jurământul lui Hipocrate îl prezentăm mai jos așa cum apare el pe site-urile UMF:

„Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunostinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”
 
Reiterez întrebarea, după ce am lecturat împreună și jurământul rostit de absolvenții de la medicină, poate părăsi un medic spitalul (nu în stare de urgență, pentru că în astfel de stare sunt sigur că nu are voie!), dând prioritate sănătății lui, știind că în lipsa îngrijirilor medicale zeci sau sute de pacienți își pot pierde viața?! Nu cred că putem discuta în astfel de situații de dileme morale.  Și nu afirm acest lucru pentru a condamna medicii și personalul medical. Oricum, vorbim de cazuri izolate. Dimpotrivă. Am în familia fratelui meu medic ce lucrează chiar la ATI la Spitalul Municipal din Oradea. Ei au început pregătirile încă din ianuarie, când au aflat ce se întâmplă în China, având certitudinea că virusul va ajunge repede și la noi. Inițial, și-au completat stocul de echipamente de protecție din fonduri proprii, până când spitalul a reușit să facă acest lucru de la buget. Înțeleg că acolo este acum așa cum ar trebui să fie în toate spitalele din România. Lucru care, din păcate, nu se întâmplă în toate spitalele din țară.

Am întrebat medici cu renume din centrul universitar medical Cluj dacă un medic poate demisiona în asemenea momente. Răspunsul a fost unanim: Niciodată, orice s-ar întâmpla, dimpotrivă, el va fi întotdeauna în prima linie, chiar dacă știe că nu este plătit.

Și sunt absolut de acord cu ei, datoria medicului de a fi acolo unde și când este nevoie de el făcând parte din contractul social al unei cetățenii active și morale. Acesta este și motivul pentru care statutul social al unui medic este unul privilegiat, medicii bucurându-se de respectul și încrederea societății în ansamblul ei. Relația firească dintre medic și pacient este una de încredere totală, deși excesul de încredere poate duce și duce uneori la extinderi nerezonabile ale perceției competențelor sale.

Demisiile despre care am vorbit mai sus sunt exemple suficiente care să poată sugera nevoia unui rebranding în formarea și certificarea medicilor, cu accent sporit pe educația lor civică și morală, nu numai pe cea științifică, profesională? Țin asemenea situații prioritar de educație și de moralitate, trădând un deficit de inteligență socială și de autoevaluare corectă din perspectiva datoriei sociale a unor astfel de medici, medicii fiind experți în care România investește mult și pe timp îndelungat? În mod categoric, nu. Trebuie să admitem că acestea sunt exemple izolate și că sistemul sanitar și guvernul vor face lumină urgentă în astfel de cazuri, pentru că perpetuarea situației ar putea duce la pierderea solidarității în lumea și în spațiul medical din România, la o disjuncție socială periculoasă, societatea și medicii devenind entități ostile. Și de aici, la colapsul cetățeniei funcționale, cu consecințe sociale extrem de grave, mai ales în situații de criză generală ca aceasta.

Sunt convins că înțelepciunea noastră milenară ce spune că nu haina îl face pe om, prin urmare nici pe medic halatul/echipamentul, va învinge și de această dată. Deși lucrurile și vremurile s-au mai schimbat, știindu-se cu certitudine nu poți trata bolnavii în plină pandemie cu ”hainele noi ale împăratului”.

Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gheorghe Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.


sursa: edupedu.ro

Adauga comentariu