Cea mai mare provocare în pandemie este asistența medicală în secțiile de Anestezie și Terapie Intensivă. România are deja peste 600 de pacienți infectați cu Sars-Cov-2 care au dezvoltat forme severe de boală, scrie g4media.ro.
Secțiile sunt pline în cele mai mari orașe din România, iar numărul cazurilor continuă să crească. Presiunea pe secțiile de ATI este uriașă. Medicii specialiști atrag atenția și spun că deja nu mai au posiblitatea de a trata pe toată lumea.
La Cluj, doctorul Diana Miclăuș coordonează secția ATI 2 de la Spitalul de Boli Infecțioase, spital care tratează exclusiv cazuri de infecții cu Sars-Cov-2 de la finalul lunii februarie, de la începutul epidemiei în România. Medicul intră dimineața la serviciu și ajunge acasă pe întuneric. Are un copil de cinci ani, pe care îl vede printr-un sacrificiu făcut de tatăl băiatului. Medic urgentist în Franța, bărbatul a renunțat la locul de muncă pentru a rămâne acasă cu băiatul, tocmai pentru ca soția lui să poată merge la spital.
„Nu puteam să-l lăsăm la părinți, fiindcă riscam să-i infectăm pe ei”, povestește Diana Miclăuș pentru g4media.ro.
Doctorul avertizează și spune că: „În ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, cu toată experiența din toate aceste luni, tot nu suntem pregătiți pentru ce urmează. Nu lucrăm în condiții normale, personalul este puțin. Am avut detașați prin acel ordin de ministru mai mulți medici, care vin, stau 30 de zile, se acomodeză, apoi pleacă și vin alții noi care o iau de la început, or terapia pentru Covid are un anumit specific. Oricum ne-au ajutat foarte mult, nu știu ce ne făceam fără ei, dar e nevoie de mai multă constanță, fiindcă este foarte dificil. Și avem nevoie urgentă de paturi pe ATI, fiindcă în acest moment nu putem trata pe toată lumea. Sunt solicitări zilnice pe care nu le putem onora. Cum se eliberează un pat, cum e ocupat imediat. Avem tot mai multe solicitări. Eu cred că autoritățile trebuie să vadă toate semnalele și să înțeleagă toată lumea că virusul nu se oprește. Acum, până nu va fi prea târziu. Eu nu voi alege niciodată între pacienți. Eu nu pot să scot un pacient de pe ATI, să prioritizez altul care ar fi mai tânăr, mai potrivit sau mai știu eu cum. Și nu voi face asta. Cum aș putea să trăiesc? Și cine sunt eu să stabilesc asta? Cine primește și cine nu primește o șansă la viață? Cine-ar putea trăi cu asta pe conștiință?”
Doctorița acuză o stare de oboseală acută și face un apel la oameni pentru a respecta regulile sanitare, cum e purtatul măștii de protecție.
„Suntem la capătul puterilor, la limită. Iar din ce văd, numărul urgențelor crește. Suntem obosiți, nu știu cât mai rezistăm. Ne încurajăm între noi, ne luăm putere unii de la alții să continuăm. Eu îi văd pe bolnavii noștri, sunt disperați, au această sete de aer pe care încercăm să o ameliorăm. Până să se ajungă să fie intubați, ei sunt conștienți. Au lipsă de aer, au o stare de angoasă, cu frică de moarte și sunt total dependenți de ajutorul nostru, fiindcă obosesc la cel mai mic efort. Cei care ajung pe ATI până să fie ventilați sunt disperați, speriați. Teama și disperarea lor nu se compară cu temerile noastre. Poate ăsta e unul dintre motivele pentru care continuăm să venim la serviciu din luna martie toți, de la medici la asistente și infirmieri. Eu nu-mi doresc să ajungă nimeni pe ATI. De aia e atât de important să purtăm o mască atât de utilă. L-aș invita pe acel om care spune că masca-i botniță să se lase operat de un medic chirurg pe creier, 6 ore, iar medicul să nu poarte mască. Sau pe cord sau la ochi. Eu port masca de 20 de ani, care este problema? Iar creierul meu nu a intrat în hipoxie. Și eu am lucrat în Franța, țin legătura cu foștii mei colegi, au și ei acolo capetele lor pătrate, dar există o tendință de acceptare a regulilor. Sunt reguli de bun simț față de apropiații tăi, față de alte persoane. Când vezi revărsarea de venin de pe net, ți se taie toată pofta de a continua să mergi la muncă. Îi poftesc la ATI pe cei cu botnițe să vadă realitatea pe care o desconsideră. Am avut cazuri pe care nu le pot uita, care îmi rămân întipărite în memorie. Fie cu evoluții favorabile, dar de lungă durată, la pacienți tineri, fie cu evoluție nefavorabilă. Am avut internat un cuplu de vârstnici. Ne-am luptat mult, au stat mult pe ATI, dar au decedat. E ceva cu ce nu m-am întâlnit niciodată. E cumplit. Și repet, încă n-am apucat să ne fie rău cu adevărat, la ce se prefigurează.”