Mătur strada. Ce să fac dacă nu am pile și nici norocul de a fi vecin cu Boc

Aflu că Primăria Cluj-Napoca intenționează să supraimpoziteze cu până la 500% terenurile neîngrijite. Adică aflate în stare de paragină, acoperite de buruieni, părăsite, abandonate, insalubre, cu împrejmuirile neîntreținute și nereparate. Până acolo, însă, mai e de votat un Regulamentul ce se află încă în dezbatere publică. Foarte bine, zic, să se termine odată cu pârloagele din oraș. Aceeași măsură, în cazul fațadelor, se vede bine, a dat roade. Mă rog, nu chiar, pentru că, de pildă, clădirea Prefecturii arată jalnic, semn că a scăpat de amendă.

Doar că Primăria ar trebui să înceapă cu ea, să se amendeze ea pe ea, mai înainte de a-i amenda pe alții. Așa, să fie un exemplu. Clujul este mizerabil. Curățenia care se face pe străzi numai curățenie nu e. Să dai cu mătura, plictisit, în dorul lelii, luând câte ceva pe lopată, dar lăsând în urmă cam tot atât... asta nu se numește curățenie. Am mai văzut câte o mașină cu perie, care trece pe lângă bordură și nu face altceva decât să mute pământul și mucurile de țigară de colo-colo.

La mine pe stradă nu am văzut, de 14 ani de când locuiesc acolo, nici un măturător. Sâmbătă de sâmbătă ieșim, când eu, când soția, când amândoi, la curățenie. Măturăm pământul și toate mizeriile, adunăm frunzele. O fac, chiar dacă nu e treaba mea, pentru că imi place curățenia și... din nostalgie, pentru că îmi amintește de copilărie. Vacanțele de vară mi le petreceam la țară, la bunici. Acolo, în fiecare sâmbătă, spre seară, ieșea lumea cu mic cu mare la măturat drumul. Fiecare își făcea curat în dreptul casei. Nu era de adunat mare lucru: ceva chiștoace, puține, și firele lăsate în urmă, peste săptămână, de carele cu care era adus acasă fânul din hotar. Sau bucățile de pozdări rămase după mărunțirea cânepii. Ca la un semn ieșea tot satul la curățenie. Mai întâi stropeam drumul cu apă, să nu se ridice colbul, apoi măturam, puneam ce se aduna într-un coș și... la vale, să le ducă apa. Pe atunci nu erau plastice și nici ghene de gunoi. Copil fiind, ajutam la căratul coșului la vale. Mai târziu, când m-am mai înălțat și am intrat în rândul feciorilor, am trecut la găleata cu apă și la mătură.

Dar într-o zi, ce-mi văd ochii? La colțul srăzii pe care dădea perpendicular strada mea, cineva de la salubritate mătura. A dat Domnul, mi-am zis, și mi-am văzut de drum. Dimineața, strada mea tot nemăturată. N-o fi ajuns, las’ că ajunge și la mine. N-a mai ajuns. Nici atunci și nici în alte dăți, că figura s-a repetat nu o dată. După o vreme, în nu știu ce context, nedumerit, i-am povestit soției tărășenia, i-am povestit despre măturătorul singuratic, care a apărut de nicăieri și a dispărut nu știu unde. O, mi-a spus, ea, care a crescut acolo, păi, la colț locuiește unu’ care lucrează la salubritate. Mai văzusem eu de câteva ori o mașină de gunoi parcată în fața casei cu pricina, dar nu i-am dat importanță. Nu am cuplat, ca să zic așa. Iote dom’le, am exclamat, până și ca să ți se măture strada ai nevoie de pile! Cum eu nu am pile la salubritate, mătur. Dar nu știu de ce, mi-a cam dispărut nostalgia copilăriei. Am rămas cu gustul amar al realității că fac treaba altcuiva pentru că eu nu am pile. Și nici norocul de a fi vecin cu Boc.

Adauga comentariu