Restaurantul „Luciana” de pe bulevardul Eroilor se incadreaza in sectiunea „a fost odata”. Asa cum nostalgicii isi amintesc cu siguranta, „Luciana” era locul in care nu-ti sarea supa din farfurie de la muzica house, unde nu primeai salate de fite cu dresing de iaurt cu menta, ci mancare buna si ieftina.
Astazi, faimosul restaurant de altadata s-a transformat in birtul unde musterii de serviciu isi beau cincizeaca, asezonata, pe alocuri, cu un cafei nes.
La mesele goale, odata pline clienti care infulecau bunatati „ca la mama acasa”, se serveste acum doar alcool, cafea si ceai. Pe pereti, umezeala se intinde in voie, murdarind vopseaua galbejita. In spatele barului, pe dulap, un casetofon mare si vechi, pe sistem „turbo”, dupa cum scrie pe abtibildul lipit pe boxa, aduna praf – cablul ii atarna in spate, lungindu-se pe igrasie.
Vremurile bune se mai intrevad doar pe fetele de masa, torturate de arsuri de tigara. Suntem singurii clienti din toate cele trei incaperi, iar chelnerita, o doamna respectabila de varsta a doua, ne serveste cu o cafea.
„E mai cald in camera asta, mai bine stati aici”, ne sugereaza ea in timp ce dispare dupa bar.
Zgomotul strazii si slujba de la biserica vecina sunt singurele care sparg linistea mormantala.
„Asa e tot timpul. Nu mai vine nimeni”, spune incet, in timp ce ne pune in fata cestile cu cafea fierbinte, dupa care pleaca in camera vecina, unde-si lipeste coloana de teracota calda.
Nu face risipa de cuvinte, iar raspunsurile la intrebari sunt, de cele mai multe ori, grimase sau strangeri de umeri.
„E sarbatoare mare azi, Sfintii Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur”, spune cand aude iar sunetul clopotelor vecine.
In tot restaurantul e un singur meniu, ce sta ca un bibelou pe bar. Desi acolo nu se mai serveste de mult mancare, paginile nu au fost schimbate. Creier pane, ciolan la cuptor, ciorba de fasole boabe, mamaliga cu branza, deserturi si inghetata, toate sunt insirate atat in limba romana, cat si in engleza.
„Mai serviti mancare?”, o intrebam pe doamna cufundata in ganduri.
In doi pasi e langa masa, ia meniul si-l pune la loc pe bar: „Nu!”. Poate am gresit, si meniul chiar e bibelou.
„Ne puteti spune cat costa cafeaua? Acolo scrie 2,5 lei, n-are cum sa fie atat!”. Dar atat e – „doua cafele, cinci lei”, ne repezeste femeia.
Nu mai e „Luciana” bucatareasa de altadata, dar la cafea n-o bate nimeni.
Doamna Luciana are planuri mari
De femeia dupa care a fost numit restaurantul dam cu greu si doar la telefon. Ii face placere sa vorbeasca despre afacerea pe care o conduce si-si aminteste cu drag de anii in care localul era plin ochi de clienti infometati.
„Intr-o perioada am avut contracte incheiate cu scoli de renume din oras, sute de copii veneau la noi sa manance. Era frumos, cand lucrezi cu cei mici, parca si tu intineresti”, spune ea razand.
Inainte de ’89, localul se numea „Bulevardul”, dar de cand a devenit proprietara, in urma cu 24 de ani, doamna Lucia Ana a decis ca ar trebui sa-i poarte numele, pentru ca prietenii o strigau Luciana.
„Veneau la noi foarte multi turisti, de peste tot din tara. Aveam vesela inscriptionata cu numele firmei, iar oamenii ma rugau sa le dau cate ceva, ca sa poata povesti prietenilor unde au mancat ei cel mai bine in Cluj si sa le arate. Le dadeam cate o farfurioara, o vaza, o canuta. Imi aduc aminte ca, intr-o zi, ma plimbam pe strada Baritiu si m-a oprit un grup de oameni sa ma intrebe de restaurant. I-am condus pana aproape de local, le-am aratat unde e, iar eu am intrat prin spate. Dupa ce mi-am pus sortul, m-am dus chiar eu si i-am servit”, povesteste femeia cu emotie in glas.
Desi plateste 4.000 de euro chirie, Lucia Ana Ploscar nici nu se gandeste sa creasca preturile.
„Ce lume e asta in care nicio cafea nu ne permitem sa bem? De cand s-au deschis mall-urile, nu mai e tineret in centru. Bugetarii nu mai intra in restaurante, deci clientela noastra e formata din pensionari. Ti-e si jena sa le ceri mai multi bani. Of, unde sunt vremurile in care, desi deschideam la 6 dimineata, era coada la intrare – veneau sa-si bea taria”, ne mai spune ea.
Intr-o zi, spera ea curand, la restaurantul „Luciana” se va servi din nou mancare. Mesele vor fi pline cu bunatati si clientii multumiti.
„Am lucrat 40 de ani in domeniu si nu am de gand sa ma las acum”, incheie ea.
Ma suna patronul ziarului unde va fi publicat acest reportaj. E curios ce am gasit aici. Cred ca acest reportaj despre restaurantul Luciana e primul articol scris despre acest restaurant in ultimii 15 ani. Si ultimul. Pe cine ar mai interesa sa citeasca reportaje despre restaurante muribunde?