Lectorul univ. dr. Horea Poenar și povestea unei pasiuni nepieritoare pentru literatură: „Profesorii emancipatori nu mai sunt la modă, dar asta nu înseamnă că suntem înfrânți”

Horea Poenar e unul dintre profesorii Facultății de Litere ce exercită o atracție uneori cathartică asupra studenților săi, pe care îi atrage în mrejele fascinante ale fenomenului literar, în special, și artistic, în genere. E un profesor ce crede în prezumția de egalitate  a inteligențelor, ce se întâlnesc pentru a se emancipa, prin literatură, prin artă și cultură. 

Problema e că astăzi societatea nu mai funcționează după principiile dascălului împătimit de cunoaștere și, într-o lume reificată, literele și filosofia încep să fie tratate ca fenomene marginale și, în consecință, și profesorii de literatură, emancipați față de contemporaneitatea prozaică, și emancipatori pentru studenții lor, încep să devină desueți, ca percepție generală. Însă, dascălii ca Horea Poenar nu se dau înfrânți și nu se consideră cauze pierdute:  fiecare student căruia îi insuflă dragostea și adevărul cunoașterii, pe care-l învață să gândească liber, e o cauză câștigată și un pas mai departe în cariera universitară, astfel pe deplin justificată. 

„Adevărul cunoașterii nu e statistic, fiecare om contează”, e convins Horea Poenar, lector univ. dr. la o facultate ce trece prin profunde transformări de substanță și de rol social. Dacă până nu demult Literele erau în principal o școală de profesori, acum, de când învățământul nu îi mai atrage pe tinerii absolvenți, a rămas o agora universitară ce încă mai are multe de dăruit, dar într-un sens mai puțin pragmatic, nemaioferind neapărat o carieră, cât posibilitatea de dezvoltare personală, de lărgire a orizontului cultural, devenind o școală de gândire, pentru cei ce caută libertatea, prin emancipare intelectuală. Emancipare la care contribuie din plin Horea Poenar, inspirația multor generații de studenți.

S-a născut într-o familie cu dragoste pentru literatură

Horea Poenar a copilărit în județul Hunedoara, lângă mina de aur din Brad, explorând, încă de mic, mina de aur a literaturii. Părinții săi erau cititori pasionați. Mama, învățătoare, avea un deosebit respect pentru carte, iar tatăl, inginer, era îndrăgostit de istoria scrisă. În acei ani de plin comunism, lectura avea un alt rol în economia vieții, fiind una dintre principalele atracții:

„Am copilărit înainte de '89, când cea mai mare atracție era o carte, așa că undeva în perioada gimnazială mi-a devenit clar că cititul va fi o activitate pe viață, deși, la data respectivă și, chiar în primii ani ai liceului, nu m-am gândit la Litere.”

Înainte de Revoluție, o opțiune profesională „de viitor” era ingineria, iar după 1989 au început să devină atractive pentru absolvenții de liceu facultățile precum Medicina, Dreptul sau Științele Economice, așa că Literele nu se cristalizaseră încă în mintea lectorului licean, ca o facultate pe care și-ar fi dorit să o urmeze.  Asta, până în clasa a XI-a, când a ajuns la faza națională a olimpiadei de română.

Un program ascetic de lecturi

Cititor pasionat de mic copil, elevul Horea Poenar nu avea nevoie de eforturi deosebite pentru a se descurca la orele de literatură de la liceul din Brad. La faza națională a Olimpiadei, comparându-se însă cu competitorii săi, și-a dat seama că are multe lecturi de recuperat și, după ce s-a întors acasă, și-a impus un program draconic de studiu, pentru a-i ajunge din urmă pe colegii olimpici:

„La faza națională am întâlnit, în căminul în care stăteam 7-8 în cameră, niște băieți din diverse județe, care aveau lecturi impresionante, vorbeau de autori de care eu nu auzisem și, cu fascinație, mi-am dat seama că vreau să îi citesc pe acei autori. Am realizat și că pierdusem timp: din cauza faptului că mă descurcam la orele de română foarte bine și fără prea mult efort, nu citisem îndeajuns. Citisem, dar nu așa mult, și atunci, când m-am întors de la acea olimpiadă, efectiv m-am aruncat într-un program de-a dreptul ascetic de lecturi și de cercetare propriu-zisă.

Eram 6 ore la școală, după care aveam acasă alte 6 ore de studiu, pe care mi le impuneam singur: o oră-două materiile de a doua zi și cam 4 ore pregătire pe literatură, ceea ce însemna literatură română, critică, literatură universală și filosofie. Și chestia asta a durat un an și jumătate, astfel încât, în anul următor, când am ajuns la faza națională și am revăzut o parte dintre acei fascinanți colegi, deja puteam discuta cu ei.”

În perioada aceasta de studiu intens, Horea Poenar și-a cristalizat și opțiunile de viitor, realizând că nu o să urmeze Medicina, Dreptul sau Științele Economice, ci Literele sau Filosofia. Pe clasa a XII-a a ajuns la faza națională la ambele și a ales româna în detrimentul filosofiei, pentru că a simțit că literatura îi oferă o deschidere mai amplă. În paralel însă a continuat și pregătirea în domeniul filosofic.

A ales exotica Facultate de Litere

În momentul în care le-a comunicat părinților săi opțiunea de a da admitere la Litere, aceștia, deși cititori împătimiți, nu au fost tocmai încântați de alegerea fiului lor. Facultatea de Litere părea una exotică, în contextul de atunci, dar au avut încredere în opțiunea lui Horea ce, astfel, a ajuns student la Cluj, în 1992. După licență a urmat un masterat, doctoratul și, în 1997 a devenit preparator în cadrul Facultății de Litere, împlinind în curând două decenii de activitate universitară.

Un intelectual autentic, Horea Poenar și-a continuat preocupările culturale și dincolo de domeniul literaturii, în filosofie și în sfera celorlalte arte:

„Am început să mă ocup și de celelalte arte și ele au rămas o constantă în viața mea. Mai întâi, artele vizuale, istoria fascinantă a picturii, mai apoi cinematograful și teatrul, opera și muzica clasică. Sunt pasionat de jazz, dar din păcate oferta de jazz în România este limitată și resimt această lipsă.

În teatru îmi place mai mult experimentul teatral. Pe o scenă tradițională teatrul nu îți mai oferă șansa șoaptei. Actorul e obligat să  vorbească cu un anumit ton, volum, ca să se audă și la balcon; de asemenea, mă deranjează emfaza pe care de multe ori actorii o au. Mi se pare că o artă, precum e cinematografia, este capabilă să îmi ofere mai mult.”

„Totul depinde de oamenii pe care îi întâlnești, care îți pot schimba viața”

Horea Poenar a dat admitere la Litere în ideea clară de a se face profesor. Erau alte vremuri, pentru că studenții de astăzi nu-și mai doresc o astfel de carieră, decât cu mici excepții. Dragostea pentru cariera didactică, viitorului lector universitar i-au inspirat-o dascălii săi din liceu, profesioniști cu vocație și cu iubire față de elevi și față de meseria lor:

„Totul depinde de oamenii pe care îi întâlnești, care îți pot schimba viața. În liceu am avut câțiva profesori buni, nu numai în sensul că erau bine pregătiți, dar iubeau actul didactic, le făcea plăcere să predea, să interacționeze cu elevii. Îmi plăcea să le văd pasiunea predatului și cumva mi-am dat seama că ceva asemănător mi-ar plăcea să fac, ceva ce mă pasiona. Și fiindcă mă pasionau textele literare, soluția era aceasta, de a preda lucruri legate de literatură.”

În anul I de facultate, tânărul student a avut șansa unei întâlniri providențiale, cu profesorul Ion Vlad, ce preda teoria literaturii:

„Când a venit la prima oră, la curs, îmi amintesc că eram foarte emoționați și stresați, aveam foile frumos pregătite ca să notăm tot ceea ce trebuie să reținem și să învățăm și, după o oră de curs, în pauză, am realizat că notasem vreo două rânduri, care erau niște nume, pe care nu mi-am dat seama dacă le scrisesem corect, și câteva începuturi de idei. Dar atât a fost de fascinantă ora aceea de curs! Atât de frumos a vorbit despre literatură! Avea o charismă fenomenală, pe care nu a pierdut-o niciodată! Și astfel am înțeles că zona pe care el o preda era cea unde voiam și eu să ajung.

Această plăcere de a-l asculta pe Ion Vlad a funcționat atunci și ca o atracție spre spațiul teoriei literare. Au mai fost profesori plăcuți și importanți în universitate, care mi-au confirmat dorința de a ajunge să predau, și iată că am ajuns să predau disciplinele pe care le preda Ion Vlad, probabil, datorită unor asemenea întâlniri!”

Egalitatea inteligențelor și emanciparea

Ca filosofie de viață, cotidiană și universitară, Horea Poenar crede cu tărie în două lucruri: în egalitatea inteligențelor și în emancipare:

„Cred în prezumția de egalitate, cred că suntem egali, că inteligențele sunt egale. Cred că egalitatea trebuie să funcționeze de la începutul unei întâlniri, nu trebuie să vină la sfârșit. Dacă nu îl tratez pe celălalt ca pe egalul meu, nu funcționează nicio întâlnire.

Și mai apoi, este orizontul emancipării. Cred că este de datoria fiecăruia dintre noi de a face posibilă sau de a participa la emanciparea celuilalt. Și cred că învățământul și cultura leagă foarte bine aceste două lucruri: egalitatea inteligențelor și emanciparea, și cumva în toți profesorii mei buni am văzut lucrurile acestea. Profesorii pe care eu îi numesc buni nu ne tratau de sus, ne tratau drept egali, ca parteneri de dialog, și simplul fapt că noi aveam mai puține lecturi decât ei nu era privit ca o diferență de valoare. 

Emancipare înseamnă să îl înveți pe student să gândească, nu doar să acumuleze date, informații, nu înseamnă dotare cu abilități, ca să se angajeze în industrie sau în corporații. Eu îl învăț pe student să gândească, pentru mine acesta ar trebui să rămână sensul învățământului. Problema este că societatea de azi nu funcționează după aceste principii și atunci suntem împotriva valului. Profesorii emancipatori nu sunt la modă, dar asta nu înseamnă că suntem înfrânți, că e o cauză pierdută. Nu suntem înfrânți, pentru că am observat an de an, în rândul absolvenților noștri, că într-un procent măcar, dintre ei, începe să funcționeze mecanismul gândirii, ori, dacă modifici o minte din sala în care te afli și îți desfășori activitatea, e destul. Dacă un singur om, după o oră de curs, a câștigat ceva ce îi va folosi toată viața, e de ajuns. Adevărul cunoașterii nu e statistic, fiecare om contează.”

„Literatura nu e un divertisment, e o formă de cunoaștere și de libertate”

În ciuda lumii actuale, Horea Poenar consideră că Literele rămân o facultate care încă mai are multe de oferit pentru cine dorește să pună accent, nu pe obținerea diplomei, ci pe îmbunătățirea propriei persoane:

„Cineva care știe să gândească, un absolvent care are un orizont cultural vast, va avea în viață mai multe satisfacții. Literatura nu e un divertisment, literatura e o formă de cunoaștere. Cei care o studiază ajung să înțeleagă mult mai multe lucruri legate de viață. Ăsta este un câștig enorm, greu de cuantificat. De asemenea, mai ales în facultățile umaniste, studentul învață să fie mai greu manipulat; ori ăsta este un alt imens câștig. Învață să reziste la ideologii și să le vadă cum funcționează, să le citească, și asta duce spre ceea ce definesc eu ca libertate.

Libertatea nu este opțiunea între marfa x și marfa y, între a alege detergentul x sau y. Nu aia e libertate. Libertatea înseamnă emancipare, responsabilitate, capacitatea de a gândi pe cont propriu, de aceea cred că zona literaturii este zona libertății. Dar libertatea nu este confortabilă. Ideologia este mult mai confortabilă, pentru că gândesc alții pentru tine, dogme, doctrine etc. De asemenea, libertatea nu e securizantă, în sensul  în care uneori trebuie să decizi tu ce e bine de făcut, fără garanții. Deci libertatea implică un risc, dar e un risc pe care, cred eu, tânărul de 18 ani  - nu numai, dar mai ales el, ar trebui să și-l asume. Din momentul în care îți asumi această libertate, nu te mai duci după cum îți spun alții, depind de tine foarte multe lucruri.

E  ca în muzica de jazz. Libertatea înseamnă și responsabilitate față de celălalt, pentru că într-un concert de jazz e foarte multă improvizație sau creație pe loc, dar nu haotic, fiecare după capul lui, ci, în funcție de întâlnirea cu celălalt, trebuie tot timpul să fii atent la cum sună celelalte instrumente, iar ei la tine, ori ăsta e un lucru miraculos și e iarăși ceva ce definește cultura, pentru că, deși există opțiunea de a nu citi, asta nu e o formă de libertate, e un refuz al libertății, tocmai pentru că libertatea te leagă de celălalt și de comunitate, nu este individualistă, în sensul izolării.”

Adauga comentariu