Lecția de kitsch de la Teatrul Național Cluj versus Panopticon, lecția de autenticitate de la Reactor

În săptămâna 5-11 octombrie am avut onoarea, respectiv oroarea de a participa la două spectacole teatrale cu temă voit socială și politică: „Panopticon” la teatrul independent Reactor și „Lecția” la Teatrul Național Cluj. Scriu doar acum despre aceste două piese pentru că despre „Lecția” am intenționat să nu scriu deloc.  Pentru că o reprezentație bazată pe un text genial cum este cel al lui Eugène Ionesco nu are nicio scuză pentru a nu fi una genială, mai ales atunci când regia spectacolului este semnată de Mihai Măniuțiu (managerul Teatrului Național Cluj) despre care, în calitate de regizor, am auzit numai cuvinte de laudă. O ratare zgomotoasă, revoltătoare, merită pomenită, dar o sucombare artistică tăcută, plată, e preferabil să se bucure de ceea ce merită: de ignorare.

„Lecția” a avut parte de un montaj pe de-o parte banal, tern, spălăcit, pe de alta kitschos, cu elemente artificiale și stridente inserate în spectacol de cei care l-au pus în scenă, elemente ce nu se regăsesc nicidecum în textul lui Ionesco.

Decorul lecției, atât cel uman, cât și butaforia scenică, devine în viziunea modernă o chinezărie ieftină, cu gherete de plastic în care guiță o seamă de figuranți diverse cuvinte, îngânând personajele ionesciene. Sensul transpunerii piesei într-un asemenea timp și spațiu cu motive chinezești – sau japoneze, recunosc că nu am putut face diferența – este un nonsens, figuranții introduși doar de amorul artei în distribuție nu au noimă, iar spectacolul per ansamblu plictisește și, deși își arogă o semnificație metaforică cu iz politic, singurul iz pe care ți-l sugerează e cel de lâncezeală artistică. La finalul „Lecției”, ce respectă totuși în linii mari, la nivel de replici, textul marelui dramaturg, ne sunt proiectate diverse figuri istorice de trist augur, diverși dictatori care vor să sugereze nu se știe exact ce.

O discuție surprinsă în lojă, între doi spectatori cu care am împărțit plictisul acestei piese, este relevantă pentru succesul la public al spectacolului: „Ți-a plăcut?” a întrebat-o băiatul, la final, pe fata care îl însoțea. „Daaa…” i-a răspuns aceasta, fără pic de convingere, „a fost interesant așa, vizual.” A fost interesant vizual însemnând, desigur, că nu i-a plăcut deloc. 

Spectacolul însă nu a fost nici exagerat de prost, dar nici bun. A fost o banalitate, care nu merita nici criticată, nici lăudată, nici măcar pomenită. Scriu însă despre ea, pentru a o folosi ca termen de comparație pentru o piesă produsă de un teatru independent, fără fondurile Teatrului Național, „Panopticon”, ce se declară și reușește a fi o reprezentație cu substrat social și politic, un spectacol cu o temă gravă, „inspirat de un raport al Senatului American, dat publicităţii în decembrie 2014, prin care s-a recunoscut faptul că CIA a torturat, timp de ani de zile, suspecţi de terorism în centre secrete de detenţie din jurul lumii cu scopul de a extrage informaţii.”

„Panopticon” nu beneficiază nici de infrastructura Teatrului Național Cluj, nici de un text dramatic al unui autor de talia lui Ionesco, nici de un regizor consacrat și arhicunoscut precum Mihai Măniuțiu. Panopticon e scris și regizat de Alexandru Istudor, un tânăr despre care probabil că 90% dintre cei care citiți acest articol nu ați auzit, pentru că, fără să intenționez să-l jignesc - din contra - e un ilustru necunoscut, fără nicio urmă de ironie când spun ilustru, deoarece, cu mijloacele austere ale teatrului independent de pe strada Petofi Sandor, cu o scenografie minimală, doar prin mijloacele de expresie ale celor trei actori, Raluca Mara, George Sfetcu și Paul Socol, a reușit să încânte spectatorul, să-i smulgă zâmbete prin ironie și cinism, să-l pună pe gânduri prin metaforele din subtext, să impună o viziune aparte asupra unui subiect atât de sensibil precum terorismul.

„Panopticon” nu apelează la artificii regizorale, totul este perfect dozat și plin de autenticitate, de la conversațiile sfidătoare ale anchetatorilor cu deținutul, până la tehnicile de tortură precum simularea înecului, ce se întâmplă „pe bune”, nu simulat. 

„Ne interesează în a oferi spectatorului o mostră a ceea ce înseamnă să experimentezi tortura fizică şi psihologică şi a modului în care suspecţii de terorism erau reţinuţi fără a fi judecaţi pe o perioada nedeterminată. În acelaşi timp, având în vederea gravitatea subiectului piesei, am considerat că e important să nu ne pierdem ironia, simţul umorului şi parodierea unor abuzuri şi excese ale tuturor părţilor implicate”, scrie Alexandru Istudor despre Panopticon. Fiecare cuvânt scris pe site-ul oficial al teatrului Reactor e perfect transpus scenic, ba chiar spectacolul oferă mai mult decât e descris în cuvinte.

„«Lecția» e un foarte puternic text politic, unul dintre cele mai subtile și în același timp generoase texte – în sensul că este compus și structurat în așa fel încât să poți reflecta în oglinzile sale orice formă de dictatură, orice act politic care țintește dezumanizarea, distrugerea individualității și libertății omului. Genocidul, spălarea creierelor, purificările etnice, crimele în masă, toate se petrec sub ochii noștri. Nu ne mai putem face că nu știm. Trăim într-o epocă în care suntem cu toții interconectați. Cei care pretind că nu știu, vor să-și țină ochii închiși. Spectacolele de tipul «Lecției» lui Ionesco le spun să deschidă ochii. Nu scapi de coșmaruri pretinzând că joci într-o feerie”, sunt cuvintele semnate de Mihai Măniuțiu pe site-ul Teatrului Național Cluj, cuvinte cărora eu nu le-am găsit nicio corespondență pe scena Naționalului, ele venind parcă drept o completare a descrierii piesei celor de la Reactor.

Scenele independente din Cluj tind să devină tot mai mari, iar cea instituționalizată, tot mai mică, și fiindcă nu doresc să prezint aceste spectacole doar din propria-mi perspectivă, îmi permit să mai amintesc un „amănunt” personal, poate subiectiv. La „Lecția” lui Măniuțiu am mers împreună cu o persoană ce apreciază teatrul și arta în genere, persoană care la final mi-a spus răspicat că nu va mai veni la Teatrul Național, pentru că i s-a făcut somn, și altădată nu își va mai pierde timpul. La Panopticonul lui Alexandru Istudor am fost însoțit de o altă persoană care, chiar dacă până acum era reticentă în a veni la teatru, a plecat încântată, cu gândul de a mai reveni. Asta este diferența dintre un spectacol bun și unul prost. Cel bun te face să te îndrăgostești de teatru, iar cel prost să te scârbești.

Tinerii vin puternic din urmă și lasă mult în urmă vechea generație care pare să nu mai știe, să nu mai vrea sau să  nu mai poată. La Teatrul Național Cluj încet-încet lumea ajunge să meargă din complezență, ca să-și etaleze rochiile și cămășile, să dea bine în societate. La Reactor lumea e mai pestriță oarecum, îmbrăcată să se simtă bine, nu să dea bine, un individ a intrat la Panopticon chiar cu berea în mână. Diferența e de profunzime, de substanță. În timp ce teatrul independent oferă pe scenă metaforă, catharsis, Teatrul Național a ajuns să ofere doar o scenă de etalare a condiției sociale „culte”. 

Adauga comentariu