Cartarescu e un bun orator si pozeaza in modest, in scriitorul rusinat de succesul pe care-l are. Insa, daca e sau nu cu adevarat modest, daca se simte sau nu cu adevarat bizar in preajma publicului care-l citeste, nu avem cum sa confirmam. Nu avem un filtru de validare a autenticitatii cuvintelor lui. Nu stim cat e onestitate si cat e tehnica orativa, dar stim, cu siguranta, ca oamenii il plac si ca il citesc. O dovada au fost peste cei 800 de oameni prezenti aseara la Auditorium Maximum al UBB cu ocazia lansarii volumului Solenoid. Sute de exemplare au fost vandute aseara si tot sute de exemplare au fost doar semnate, fara autograf personalizat, deoarece scriitorului mult asteptat i-ar fi luat sase ore sa adauge numele cumparatorului.
Cei care au mers miercuri seara sa-l vada pe scriitorul Mircea Cartarescu, cu siguranta nu au putut sa se aseze oriunde. Cei care au ajuns mai devreme in speranta de a ocupa cele mai bune locuri, au avut surprinza scaunelor ingradite, caci scaunele din dreapta salii erau rezervate deja pentru academicieni si alti invitati de onoare. Nicio problema, le-au ocupat pe cele din spate sau de la etaj sau au stat in picioare.
Evenimentul a fost moderat de scriitorul Ilie Rad, o prezenta usor stangace pe scena aulei. Un organizator care, in momentul in care a sosit sotia domnului Cartarescu, a cerut studentilor colegiului academic de performanta sa elibereze un scaun. N-a fost nevoie, doamna Ioana Nicolaie, care tocmai ajunsese de la propria lansare a cartii Ferbonia, avea deja un loc in ciuda momentului penibil creat de Ilie Rad. Dar, sigur, e un moment umbrit de importanta evenimentului in sine.
Primul care a fost invitat sa spuna cateva cuvinte a fost rectorul Ioan Aurel Pop, care a vazut in prezenta scriitorului o sarbatoare.
Putinele cuvinte ale rectorului spuse cu foaia in fata, au fost urmate de discursul Martei Petreu, care a fost o prezenta vie si energica pe tot parcursul momentului ei. A fost fabuloasa, cu un discurs simplu si fluent. A avut momente in care a reusit sa faca sala sa rada cu ea. A analizat cartea in detaliu, desi asta a starnit prin sala cateva susoteli de repros cum ca dezvaluie prea mult din Solenoid. Scriitoarea Marta Petreu numeste romanul ,,o carte aluvionara care, ca volumul de poeme, Totul, cara cu ea intregul existentei”. Dansa vorbeste despre intamplari, despre personajul cartii, despre esecul scriitoricesc al acestuia si, prin urmare, despre caderea lui care-l va transforma intr-un personaj predestinat, deci, cu ,,biografia unui ales”. Acest personaj cauta mantuirea, are sansa lui, dar nu se va mantui. Iar aceasta dezvaluire starneste in sala o intreaga fosnaiala, ca reactia celor care primesc spoilere in cazul unui film.
In viziunea ei, cartea are potential cinematografic, poate iesi in baza ei chiar o trilogie de tipul Lord of the Rings. In finalul discursului sau a amintit de o discutie cu Gelu Ionescu, in urma careia Marta Petreu a preluat cuvintele acestuia si a incheiat spunand: „Avem o carte mare, mare”.
Aplauze. Multe aplauze. Dupa care interventia lui Ilie Rad care a simtit nevoia de a se asigura ca fotografii si cameramanii sunt pregatiti. Nu de alta, dar urma discursul mult asteptat al scriitorului.
Stanjeneala scriitorului
Momentul Cartarescu a fost aplaudat. Sala a ras si aici mai ales cand scriitorul si-a amintit de o intalnire la Cluj cu Ion Pop, Cartarescu fiind pe atunci membru al Cenaclului de Luni. Evocarea perioadei studentesti a facut publicul sa zambeasca. Merita, parca, asteptarea si statul in picioare. Unii stateau pregatiti cu cartile in mana si le rasfoiau in timp ce el vorbea.
Scriitorul si-a asumat pe tot parcursul intalnirii un soi de stanjeneala fata de cititorii sai, fata de public.
„Ma simt foarte bizar in fata dumneavoastra. Ca sa pot sa va arat in ce fel ma simt, ma gandesc la un film pe care probabil ca l-ati vazut cu totii pe vremuri pentru ca se dadea la Cinemateca. Era singura noastra posbilitate de a vedea filme cu adevarat bune. Era farmecul discret al burgheziei al lui Bunuel. Unde una dintre scene mi-a reamintit realitatea neverosimila din seara aceasta. Niste oameni care mananca intr-o sufragerie, niste simpli burghezi care iau cina si, deodata, se da cortina si ei se pomenesc pe o scena cu sute de spectatori care se uita la ei, iar ei raman cu gura cascata si nu-si pot imagina, e acea senzatie de vis, de straniu si neverosimil pe care o ai in vis. Este, pentru mine, un fel de vis sa vad ca atat de multa lume a venit in seara aceasta, probabil luandu-ma pe mine drept pretext de socializare, sa se mai vada om cu om cu ocazia aceasta si asa mai departe. Va spun cu cea mai mare sinceritate, eu nu sunt obisnuit cu asa ceva. Sigur, ca mi s-a mai intamplat sa fiu in asemenea situatii, dar, de fiecare data, am avut aceasta senzatie de vis”, explica el, creand aproape un fir narativ.
A urmat declaratia care a umplut Facebook-ului de check-in-uri si citate: aceea ca el se simte ca un student, ca nu stie cum a trecut timpul peste el, ca nu-si da seama cand le-a facut pe toate, cand a scris toate cartile. Pentru el, mintea lui a ramas undeva in jurul varstei de 23 de ani. El, Mircea Cartarescu, vesnicul student.
E un bun orator. Stie sa se livreze si cum sa-si povesteasca romanele. Surprinzator, desi toti venisera cu ocazia Solenoid, el a vorbit mai mult despre Travesti si Orbitor. A lasat impresia ca cel mai mandru e de Orbitor, de altfel, odata cu terminarea acestui roman, starea sa a fost identica cu a sinucigasilor, a marturisit el, amintindu-si de o discutie cu un prieten.
„Sunt in situatia in care cei mai multi scriitori s-au sinucis. Acum stiu de ce s-au sinucis atatia scriitori. And I meant it. Chiar asa ma simteam. Ma simteam fara niciun sens in lume. Pentru ca eu nu scriu, cred ca niciun scriitor nu scrie ca sa publice carti, scrii ca sa traiesti dintr-o carte, ca sa traiesti o experienta si ca sa intelegi ceva din lume”, a spus el cu patos.
Intr-adevar, scrisul este eliberator, nu contestam asta. Ne surprinde faptul ca imediat dupa aceasta profunda confesiune Mircea Cartarescu se contrazice in incercarea de a dezvalui un secret bine pazit in comunitatea scriitorilor.
„Va sunt foarte recunoscator dumneavoastra, tuturor, celor care cititi aceasta carte. Este, pentru un autor, de fapt, orice scriitor scrie in primul rand ca sa fie iubit. Va spun acest secret. Este un secret tinut cu multa gelozie de cei mai multi scriitori, de cei mai multi artisti. Acesti oameni scriu ca sa fie iubiti, chiar cand scriu lucruri detestabile, chiar cand scriu lucruri cinice, chiar cand scriu lucruri sadice, totusi, ei, in secret, vor sa fie iubiti de oameni. Vor sa gaseasca prin acest obiect pe care-l pun intre ei si cititori, vor sa gaseasca niste semne, niste oameni cu o minte care rezoneaza, intr-un fel, cu al lor”, a incheiat acesta.
Intrebarile puerile ale studentilor CSAP
Intalnirea cu Cartarescu se anunta de la inceput a fi una interactiva, cu intrebari si raspunsuri, cu microfonul plimbat prin sala si emotia caracteristica fiecarui vorbitor care i se adreseaza inaltimii sale, scriitorul. Nu a fost. In schimb, studentii Colegiilor de Performanta Academica au avut ocazia de a pregati zece intrebari pentru Mircea Cartarescu. Intrebari la care acesta a raspuns imediat dupa discursul sau, intrucat, conform domnului Ilie Rad, asa este „obiceiul, de zece intrebari”, venite de la studenti. Cartarescu nu a avut acces la intrebari pana la acel moment.
Ei bine, in spiritul respectarii traditiei, organizatorii puteau, macar, sa verifice ingenioasele intrebari ale studentilor care fac parte din Colegiile de Pregatire Academica. Majoritatea intrebarilor au fost legate de romanul Solenoid. Ca sa va faceti o idee, acestea sunt cateva din cele zece intrebari adresate scriitorului, cu mentiunea ca ultimele au fost citite in graba, Cartarescu insusi lasand sa transpara un aer de plictis.
„Draga domnule Cartarescu, romanul Solenoid ne aduce in fata un personaj care scrie, dar care declara despre sine ca nu e scriitor, ci ca e omul care isi poate permite sa spuna adevarul si anume: il poate spune tocmai pentru ca nu este scriitor. Cat de grea a fost despartirea dumneavoastra de figura clasica, sa spunem canonica, a scriitorului si cum ati reusit dumneavoastra sa va despartiti de ea”
Se va remarca cu fiecare intrebare adresata cum domnii studenti, membri ai colegiilor de performanta academica, confunda persoana reala a autorului cu personajul cartii. Inclusiv Cartarescu in raspunsul sau va face diferenta dintre autorul cartii si autorul (fictiv!) care se misca in interiorul acesteia ca fiinta de hartie.
Dar! Intrebarea e minunata pentru ca il determina pe Mircea Cartarescu sa pozeze din nou in ipostaza celui rusinat de celebritate. Mai mult, el afirma ca ocoleste comunitatile de scriitori (in contextul in care, iata, Ioana Nicolaie, sotia sa, tocmai isi lansase cartea).
„Eu nu traiesc printre scriitori. Am un fel de oroare sacra fata de colegii mei in ale scrisului. De obicei, am foarte putini prieteni care sunt scriitori, slava Domnului, cei mai multi sunt in aceasta sala. Intotdeauna m-am simtit foarte sfios si foarte stingher intre acesti oameni. De asemenea, ma simt sfios si stingher si fata de mine ca prin forta lucrurilor, autor care a publicat carti, care participa la astfel de intalniri, care a luat premii, care participa la joc, la show, sa spunem asa. The show must go on. Ma detest. Ma detest din acest punct e vedere, va spun sincer”.
„Cum se impaca solutia dumneavoastra din Solenoid, a iubirii fata de oameni, cu distrugerea Bucurestiului?” – o intrebare haioasa, cum o descrie Cartarescu, la care nu doar sala, ci si scriitorul a izbucnit in ras.
„Pagini intregi din romanul dumneavoastra tipa un singur cuvant: Ajutor. Stim din roman ca v-ati simtit privit, supravegheat de la un alt nivel? Dar v-a raspuns cineva cand ati strigat?” Iarasi, confuzie intre persoana reala si cea fictionala.
„Cu sau fara voia dumneavoastra in Solenoid aveti un mesaj: iubirea dintre oameni. Ati fost in mai multe orase sa va lansati cartea. Ati avut succes. Vi se pare ca mesajul a fost inteles corect sau ati trait niste evenimente literare pur si simplu?”
„V-ati declarat in mod repetat si apasat drept un om plin de ciudatenii, de anomalii. Nu v-a fost frica? De obicei ca in povestea ratustei cele urate, oamenii ciudati sunt eliminati fara niciun scrupul si nu-mi imaginez ca in lumea romaneasca e altfel. Ce va apara?”
Lasati academicienii sa mearga la El
A urmat o intrebare si din public dupa care Mircea Cartarescu a anuntat modul in care se va desfasura momentul autografelor.
„Pentru ca sunt cateva sute de autografe, poate ca dumneavoastra nu ati dat multe autografe daca nu sunteti ministru sau stiu eu ce altceva, si nu stiti ce inseamna acest lucru. Un autograf personalizat inseamna 30 de secunde pe putin, ceea ce inseamna ca aceste sute de carti le voi semna in sase ore sau in sapte ore. De aceea, va rog sa-mi permiteti un lucru care, de obicei, nu se face, dar nu gasesc o alta iesire. Doar sa va semnez cartile. Pentru ca altfel nu ajungem la nimic. Stam pana la trei noaptea. Va multumesc mult pentru intelegere”, a solicitat scriitorul.
Momentul acesta a anulat complet solemnitatea discursului sau anterior. Publicul a ras cu el cand si-a amintit de experientele din Cluj, de Cenaclul de Luni, de prima intalnire cu Ion Pop, care cara o plasa cu gem, si tot publicul a inceput sa se agite cand a auzit ca autografele vor consta intr-o simpla semnatura.
S-au ridicat toti in graba, dar interventia imediata a moderatorului Ilie Rad le-a atras atentia ca nu cumva sa se aseze in rand inaintea academicienilor si a invitatilor care avusesera, oricum, locurile de onoare in fata salii. E de inteles sa aiba cele mai bune locuri, dar prioritatea la coada nu o mai acceptam. Pana la urma „trebuie sa-i intelegem”, adica, cei care au stat doua ore in picioare trebuie sa inteleaga oboseala acelora care au stat in scaunele din fata.