Florența sunt eu este o nouă mascaradă marca Teatrul Național Cluj. O însăilare de scheciuri ieftine pe tema războiului, cu aventuri de spionaj și de schimburi de identitate, de iubire profundă în stil capră, de libertinaj amoros și artistic. E, însă, mai înainte de toate, o redefinire și o renormare anormală a timpului. Pe site-ul oficial, teatrulnationalcluj.ro, scrie negru pe alb în dreptul piesei: ,,Durata spectacolului: 2 h”. 2 h mare și boldat, ce în traducere normală și unanim acceptată înseamnă două ore. Așa că, după vreo oră în care mă treceau toate nuanțele plictiselii, m-am lăsat comod pe spate, în scaunele incomode, așteptând pe jumătate adormit să se termine și cealaltă jumătate rămasă a parangheliei. Însă, după vreo oră și aproximativ 20 de minute fix, ca din senin: heblu (întuneric pe scenă) și gata, spectacolul s-a terminat. Bine că s-a terminat, dar, totuși… atunci când plătești 2 kg de pește, chiar dacă miroase urât, te aștepți să primești de banii dați două kg, nu? nu un kilogram și 200 de grame… și dacă doar un kilogram și două sute de grame ți se oferă, atunci aștepți restul de bani înapoi, ca să nu te simți înșelat… mai ales că nici calitatea produsului nu prea face banii. Însă, asta e o altă mâncare de pește, ce ține de respectul față de ,,cumpărător”.
Piesa, atâta câtă e, ar merita văzută cu copiii, glumele fiind la nivel de teatru de păpuși. Personajele sunt de tip muppets, se prostesc și se joacă, gestic sau verbal – prin voci pițigăiate sau prin cântecele vesele și simpliste, de serbare școlară de clasa pregătitoare.
Farmecul actorilor salvează însă, până la urmă, aparențele, și personajele reușesc să genereze o mică nebunie simpatică, în care simboluri serioase, ca uniforma militară sau drapelul național, sunt coborâte la un derizoriu ce frizează grotescul.
Ar fi greu de povestit un subiect al piesei sau subtilitățile metaforice ale acesteia, poate pentru că așa ceva nu există. De altfel, și descrierea celor de la Teatrul Național e ambiguă și neclară, superfluă (într-un limbaj mai neaoș, aș putea spune chiar că o scaldă pe după vișin, sau o dă pe după coteț), probabil din aceeași imposibilitate, în care mă aflu și eu, de a descrie ceva concret:
,,Piesa e construită pe permanentul joc dintre realitate şi ficţiune, dintre prezent şi trecutul care-l invadează cu fantasme. Personajele îşi schimbă mereu numele, se dedublează, voiajează cu nonşalanţă între aici şi acolo, aflându-se într-o continuă şi permanentă mişcare browniană prin spaţii dramatice multiplicate caleidoscopic. Personajele lui Gellu Naum, fascinante în complicata pânză de dincolo de real pe care o ţes în jur, se comportă ca nişte mecanisme absurde, trecând «dintr-o viaţă în alta, dintr-o identitate în alta». Scrierile lui Gellu Naum sunt dificile şi neobişnuite, confesiuni despre «neobişnuite lucruri, stări şi trăiri».
«Probabil că totul e o nebunie», spunea Gellu Naum. «Crezi ce vrei. E şi ăsta un mod de a trăi.»”
În mod normal, recenzia mea ar mai continua. Dar fiindcă nici piesa nu durează cât scrie, ci doar două treimi din durata oficial anunțată, cred că se cuvine să las și eu o treime din text nescris… Sau, ca să închei ca și în descrierea oficială: ,,Probabil că totul e o nebunie. Crezi ce vrei.” E și ăsta un mod de a face teatru…
