Devenim complicii marilor încălcări ale legii prin acceptarea situațiilor de “lasă-mă, să te las”, de “lanțul slăbiciunilor”, că, vorba aceea: “cunosc eu pe cineva și rezolvăm, facem să fie bine… ”.
Moise Guran a argumentat joi seara că „s-au întâmplat prea multe în acești cinci ani”, în încercarea de a justifica trecerea de la meseria de ziarist la cariera de politician, după ce, în 2015, afirma că nu detestă nimic mai mult decât „un jurnalist care intră în politică”.
Decăderile, rabatul de la principii clamate anterior decăderii, au întotdeauna justificare nobilă, când, de fapt, cel mai simplu e să recunoşti cinstit că faci ceea ce faci “de foame, boss”.
Foamea e de mai multe feluri, iar nesătuii sunt veşnic în foame: de bani, de faimă… Balanţa conştiinţei cu cele două “greutăţi” pe talgere: portofelul şi mărirea/faima. Pe unii îi cumperi îngreunându-le portofelul (sunt majoritari), pe ceilalţi suflându-le în orgoliu.
Ca să închid subiectul cu Moise Guran: am muncit în “sconcsiliere politică”. Rar găseşti pe cineva printre politicieni cu care să poţi face conversaţie despre “comunicare” pe logica bunului simţ. Şi, oricum, numai cu conversaţia rămâi, chiar dacă găseşti pe cineva cu suficient bun simţ. Că, după ce dă din cap a înţelegere, constaţi că e ca la vecinii bulgari: zicea nu. Ăştia intră aparent normal în politică şi-i distruge fişa postului: se tâmpesc pe măsură ce se caţără pe tricolor în funcţii tot mai înalte.
PR politic înseamnă dans cu lupul la cina lui şi sex aplicat de acesta nobilului tău “eu” pe la spate. După o vreme, oricum te transformi fix în produsul pe care-l livrezi vulgului spre votare, aka în rahat.
“Sconcsilier” pe comunicare politică încă e bine – mai mişti ceva, mai poţi avea urme de personalitate. Dar când devii purtător de cuvânt, eşti ca talanga de la gâtul boului: “vorbeşti” doar când acesta mişcă capul. Eşti un purtător de ne-cuvânt.
Eu m-am salvat, mânjit bine la gură, doar că sunt jurnalist cu vechime, old-school (ştiu ce înseamnă o agendă, un pix în mână, un intrat la bibliotecă, documentare, reportofon, maşină de scris şamd). În plus, nu am avut neobrăzarea altora să mă dau jurnalist şi nu am scris la “gazetă”.
Şi, da, am mâncat căcat – era foamete, dar m-am muruit doar la guriţă, nu şi la sufleţel (sex cu “eul” meu neîntinabil nu i-am lăsat să facă: sunt virgin).
Revin: sunt jurnalist, n-am pus botul la oferte de directorate de diverse sinecuri jurnalistice post-câştigarea alegerilor niciodată. PR-ul l-am avut pe factură şi chitanţă, pe persoană fizică şi întreprindere personală. Aşa că mă mai pot uita în oglindă când e să-mi mai şterg o pată maronie mai veche uscată pe colţul gurii.
Guran şi mulţi ca el care şi-au găsit “puterea”, dorinţa şi “voinţa” de a “repara” Patria din politică nu sunt jurnalişti – maxim prompterişti. Şi, în mod cert, propagandişti şi activişti. Asta erau înainte de a intra în politică, e o mişcare firească, reparatorie chiar. Poate se mai curăţă breasla aceasta a mea de goarne ale “magistraţilor”, de #MiSeCuvini, activişti şi salvaţionişti sub acoperire.
Din complicitate cu propriile noastre justificări ajungem să nu mai băgăm în seamă, în egală măsură, atât micile încălcări ale legii, cât și abuzurile autorităților. Cum nu mai gândim logic și moral, tributari fericirii noastre de moment: portofelul plin sau mărirea în Rai? Cum nu ne tresare conștiința în timp ce ghiogâlțăim mici și gâlgâim halbe de bere în aerul rarefiat al Puterii?
Grohăitul mațelor astupă vocea conștiinței.
Şi, gata!