Georgeta Botez, o bunică aparte care colecționează timbre și cântă la pian

Georgeta Botez este o pensionară, dar nu una oarecare. Nu este genul de pensionară care petrece ore în șir la televizor sau se plimbă prin oraș căutând locul unde kilogramul de roșii este cel mai ieftin. Georgeta Botez, soție, mamă și bunică, colecționează timbre, îi cântă soțului ei romanțe la pian și povestește cu drag despre cum a ajuns ea, trecând prin multe peripeții, persoana care este astăzi. Colecționează cu drag timbre și dorește să lase copiilor ei, mai presus de orice, o moștenire sufletească. 

Într-un bloc din Gheorgheni, într-o cameră ticsită de cărți și flori în care tronează un pian imens, Georgeta Botez povestește cu drag despre pasiunile ei. Prima mare iubire a fost pianul pe care l-a studiat timp de patru ani, după ce, când avea doar 9 ani, mama ei a trimis-o la internat să își valorifice talentul. A moștenit-o pe bunica ei, care a fost cândva o celebră pianistă. Și o învăța să simtă ritmul. 

„De mică am dovedit o afinitate pentru ritm. Bunica mea din partea tatălui era o pianistă la prima vista. Se așeza la pian și cânta după note, fără să se uite la clape. Când am ajuns eu copil în casă era în vârstă și nu mai cânta. Ea întotdeauna asculta opera, valsuri, stătea pe fotoliu și îmi arăta din mână ritmul. Și așa mama s-a hotărât să mă dea la școala de muzică”, își amintește Georgeta Botez. 

Georgeta Botez

După cinci ani de studiu intens al pianului, directorul școlii a sfătuit-o să aleagă alt instrument, fiindcă avea degetele prea scurte. Însă iubirea pentru pian a fost prea mare, așa că a renunțat la studiul muzicii, ca să nu fie nevoită să învețe să cânte la violă, care i se părea un instrument mult prea complicat. 

„Când am aflat, i-am spus mamei să îmi retragă dosarul. Că nu voiam să merg să cânt la violă. N-am vrut. Mi s-a părut foarte complicat să trec de la clape la coarde. E complicat fiindcă depinde cum înclini degetul ca să schimbi de la minor la major”, explică pensionara. 

A rămas în Cluj și și-a continuat studiile la Liceul „Emil Racoviță”, unde și-a descoperit cea de-a doua mare iubire și anume desenul, care urma să îi fie meserie întreaga viață. Georgeta Botez nu a știut că are talent la desen, până niște colegi de-ai ei au fost impresionați de una dintre operele ei de artă. 

„La Racoviță nu aveam profesor de desen. Profesorul de istorie preda și această materie ca să își poată întregi catedra. Într-o zi ne-a spus să mergem acasă și să desenăm un ghiveci de flori. Eu mergeam în fiecare zi înspre casă cu un grup de băieți mai golănași, care se ascundeau să fumeze, iar eu le țineam de șase. Am desenat niște mușcate și băieții au văzut desenul. Au fost atât de impresionați încât au cerut să le fac și lor lucrarea, să ia notă mai bună. Îți dai seama? Băieții pentru care stăteam de șase să fumeze, m-au făcut să realizez că am talent la desen”, a povestit Georgeta. 

Și așa drumul vieții Georgetei Botez a luat-o pe un alt drum, total necunoscut. S-a înscris la Liceul de Arte Plastice unde s-a perfecționat pe desen și modelaj, fiindcă pictura i-a dat mereu bătăi de cap. I-a plăcut modelajul în lut, iar acum, mai păstrează un singur obiect creat de ea. O vulpe, care stă cuminte printre cărți și care păstrează inscripționat pe spate, numele ei de fată: „Georgeta Berian”.

modelaj in lut

Astfel, a ales calea desenului și toată viața și-a împărțit-o alergând de la o școală la alta, fiidcă avea catedra fragmentată în nenumărate părți. Așa era atunci, orele de desen erau puține și de multe ori copiii nu aveau nici bloc, nici acuarele. Așa că femeia a luptat și a obținut fonduri din care să cumpere cele necesare pentru orele de desen. 

„Copiii au ajuns foarte deschiși cu mine și au văzut că pot discuta orice cu mine. Dacă își terminau planșa mai repede mă rugau să meargă în ultima bancă să facă schimb de timbre. Și eu îi lăsam și mă duceam și eu să văd ce timbre au. Colecționau cu mașini, locomotive, avioane, animale, insecte. Printre ele am zărit câteva timbre cu pictură. Mi-au plăcut și am început să colectez timbre cu pictură din care am făcut material didactic prin care le arătam copiilor aceste timbre”, își amintește pensionara. 

Pe urmă, Georgeta a fost nevoită să renunțe la pasiunea pentru filatelie fiindcă timpul nu îi mai permitea să se ocupe de closare. Astfel, praful s-a așezat peste vechile timbre cu picturi pe care le adunase cu atâta drag. Însă în 2002, îndată ce s-a pensionat, femeia a șters praful de pe closare și a început iar să le adune. A insuflat această pasiune și copiilor ei, care la rândul lor, prinși de problemele cotidiene, au lăsat deoparte filatelia. Însă Georgeta speră ca la rândul lor să se întoarcă spre această dragoste. 

„N-am cu cine să împărtășesc acum această bucurie, dar sper că și copiii mei care acum sunt prea ocupați cu serviciul și cu creșterea propriilor copii se vor întoarce la filatelie când vor intra la pensie. Și sunt sigură că vor aprecia că le-am lăsat așa ceva. În momentul în care te gândești la bani, că vai, ce bogăție, e degeaba. Timbrul e în primul rând o bogăție sufletească. Eu nu am început să îmi reîntregesc colecția cu gândul că le voi lăsa cine știe ce avere copiilor mei. Aici e puțină istorie, e o dragoste de mamă pentru timbrele pe care le las”, explică femeia. 

timbre

Așa că, de 15 ani, Georgeta Botez colecționează iar timbre, scrie cărți didactice de desen, însă nu a uitat nici de prima ei iubire, pianul. Acum își petrece serile cântându-i romanțe soțului ei. 

„Cu prima iubire, cu pianul s-a întâmplat cam așa. Am continuat să merg la meditații de pian ca să nu-mi pierd mâna. Am început să cânt doar după ureche, melodii de muzică ușoară, îmi plăcea ritmul. Și soțul meu a luat ore la pian. Așa că soțul meu, ca pensionar caută notele pe internet, se așează și cântă după note. El știe să cânte după note. Eu nu știu să cânt decât dacă mă uit la clape. Și uneori mă roagă să îi cânt câte o romanță, iar el stă în fotoliu și ascultă”, povestește pensionara. 

georgeta botez

Georgeta Botez se așează la pian și cântă o romanță. E concentrată, dar zâmbește. Apasă pe ultimele clape și se întoarce tot zâmbind pentru a spune că timbrele și celelalte lucruri mărunte cu care își ocupă timpul, o ajută să aibă o viață plăcută de pensionară. 

 

 

Adauga comentariu