E oare util sa ne analizam noi insine, raportand fapte care s-au petrecut demult la altele cu care, aparent, nu au nici o legatura? Nu riscam astfel sa ne pierdem spontaneitatea si sinceritatea, sa devenim mai artificiali, mai putin naturali? Nu e oare preferabil, in anumite cazuri, sa ignoram totul? N-ar fi mai bine sa ne facem ca totul merge foarte bine in inconstient si ca ne confruntam cu o nervozitate generala pe care o scurta vacanta sau un tranchilizant o poate anihila? Altfel spus, nu-i mai intelept sa punem totul pe seama sanatatii?
La toate aceste intrebari vom raspunde ca ignoranta nu poate fi decat nefasta. Nu are nici un sens sa traim ca strutul, cu capul in nisip, ca sa nu vedem pericolele care ne pandesc.
Ignoranta face din oameni niste finite fragile si neajutorate. Daca am invata sa ne cunoastem mai bine, fara sa inchidem ochii la greselile pe care le comitem, fara sa ne toleram in mod pasiv frustarile, cu siguranta ca am contribui la crearea unei lumi mai bune. Analiza sufletului nu inseamna doar eliberarea de acte mai mult sau mai putin nevrotice, ci ne face sa devenim mai toleranti, mai intelegatori cu ceilalti. Nu e un motiv suficient? A cunoaste cauzele tulburarilor de care suferim implica, de fapt, cunoasterea aspectelor celor mai neplacute si mai rusinoase ale propriei personalitati. Tot raul de care sufera lumea nu este, probabil, decat o forma anormala de nevroza; pe de alta parte, nu e linistea semnul unui perfect echilibru interior?
Unii pretind ca introspectia trebuie evitata, pentru ca singurul ei rezultat este de a mari angoasele, ticurile nervoase, chiar si bolile psihice, deoarece ea ne azvarle intr-un labirint in care dorm monstrii carora le da nastere inconstientul si a carui iesire este imposibil de gasit.
Scepticismul acesta se gaseste in orice mediu social, indiferent de nivelul intelectual al celor care fac parte din el. Dintre toate stiintele, fara indoiala ca psihanaliza este cea mai criticata, cea mai dispretuita, dar de cele mai multe ori criticii ei nu-si dau seama ca ei au cel mai mult nevoie de un psihanalist competent. Intr-adevar, atitudinea lor nu-i decat o reactie de aparare produsa de inconstient, ca si cand n-ar vrea sa recunoasca in ce masura au o reala nevoie de a-si descoperi personalitatea. Unii fac pe moralistii, invocand credinta, altii considera ca psihanalistii explica totul prin sex, iar altii isi bat joc de aceasta terapie intr-un mod prostesc. Ne putem intreba, in acest caz, de ce sunt atat de ingrijorati de un lucru de care, in principiu, n-ar tebui sa le pese de loc si de ce ii preocupa soarta celor care se hotarasc sa mearga la un psihanalist pentru a-si rezolva problemele. La drept vorbind, multi sunt impinsi de un sentiment de culpabilitate, atat de refulat, incat nici macar n-au habar de existenta sa. Le e frica de psihanalist la fel cum copiilor le e frica de parinti atunci cand fac vreo prostie. Se tem sa nu fie descoperiti… ca si ei au probleme nerezolvate in sufletul lor.
Psihanalistul prefera sa asculte confesiunile pacientului ascuns vederii lui, pentru ca acesta sa nu fie tulburat de un dialog direct, fata in fata, sa nu se simta tensionat, nervos si sa-si poata invinge mai usor mecanismele de aparare care ii blocheaza adevarata cunoastere de sine si nu ii permit sa afle adevarul. Psihanalistii ar putea exemplifica cu sute de cazuri in care subiectul (analizantul), desi vine de buna voie, nu indrazneste sa spuna nimic si asteapta ca specialistul sa poata, ca prin minune, sa-i rezolve dintr-o data problemele, fara ca el sa colaboreze in vreu fel. Nu trebuie sa ne temem sa consultam un psihanalist, daca simtim nevoia, pentru ca in mod sigur ne vom simti mai bine.