Elena Ivanca și povestea sa miraculoasă de viață: ,,Dacă nu ar fi existat Dumnezeu, atâta nevoie ar fi avut oamenii de el, încât l-ar fi inventat!”

Elena Ivanca  e o grație a scenei clujene, o actriță inconfundabilă definită, atât în rolurile pe care le joacă, cât și în viața reală, de eleganță, finețe, decență și rafinament, trăsături ce, contopite cu iubirea ce radiază din întreaga ei ființă, o fac să fie o artistă aparte, cu o artă proprie de a trăi, de a simți și de a juca.

Orice spectacol marca Elena Ivanca e o garanție a catharsisului, a delectării spectatorului, în fața căruia nu se înfățișează niciodată doar o mare actriță, ci și un suflet mare și bun, dăruit în întregime martorilor unor epifanii teatrale, cum numai ea le poate revela.

A avut o viață cu suișuri și coborâșuri, punctată cu întâlniri providențiale, cu oameni și cu întâmplări care i-au schimbat  destinul, ajutând-o să își împlinească talentul. Deși a strălucit și strălucește în continuare pe scenă, cu toate că spectacolele ei sunt adorate, urmărite și reurmărite uneori de zeci de ori, de mii de spectatori, Elena Ivanca, ce se raportează mereu la simplitate și la decență, nu se consideră un om spectaculos, nu mai caută fastul și faima, inerente profesiei sale, ci își rememorează firul vieții cu discreție, cu emoție, cu nostalgie, pășind cu o grijă tandră printre amintiri afective ce, înlănțuite,  au făcut-o să fie ceea ce e astăzi: o femeie liberă, iubită de Dumnezeu (și de oameni), împlinită în cariera ei.

Livada de vișini – universul copilăriei Elenei Ivanca

,,Eu nu sunt un om spectaculos, povestea mea de viață e povestea fiecăruia dintre noi...”, începe Elena Ivanca depănarea șirului amintirilor, ,,oamenii mă suspectează de un soi de tristețe, dublată de patetism -  eu cred că sunt un om autentic, cred că știu de unde vine această tristețe: m-am născut într-un sat din Botoșani și până în clasa a IV-a am stat acolo și din clasa a V-a părinții m-au dat la școală la oraș, la 20 de km de satul meu, și am ajuns la una dintre cele mai bune școli din Botoșani, doar că diferența era destul de evidentă și foarte greu m-am integrat în lumea aceea, de orășeni; nu mi-a fost deloc ușor... cred că asta e perioada cea mai tristă a vieții și a copilăriei mele, și poate că această tristețe de aici vine.”

Universul rural al copilăriei Elenei Ivanca era, de altfel, unul idilic, casa natală fiind înconjurată de o livadă de vișini, un adevărat paradis terestru:

,,Am avut  doi părinți ca niște sfinți. Pe mama nu îmi amintesc să o fi văzut dormind vreodată, pentru că toată ziua era sau în grădină, sau făcea de mâncare, și nu am fost niște copii prea ascultători, nu o ajutam niciodată noi, ca fete; sora mea era mai conștiincioasă, dar eu aveam un univers diferit, așa, cumva...

Îmi e foarte dor de casa mea, de vremurile acelea în care ne adunam toți și puneam mușcate în geam; tata iubea foarte tare florile și aveam o casă înconjurată de flori peste tot, era un artist...”

Sufletul copilului de la țară, rănit de răutățile orașului

Fericirea casei natale a  contrastat în sufletului sensibil al viitoarei actrițe, cu lumea orașului, cu răutatea colegilor și cu prea puținul tact al profesorilor:

,,Nu am avut niște profesori care să se ocupe de sufletul nostru de copii și nu au simțit efortul pe care l-am făcut eu. Dacă stau să mă gândesc la copilărie, în loc să mă gândesc la toate lucrurile minunate, primul lucru care îmi vine în minte este insolența copiilor de 8-9 ani – cred că este cea mai grea perioadă, cred că atunci suntem cei mai cruzi, în sensul de violent, de rău, de neiertător, de netolerant, atunci e cruditatea plenară, nu mai târziu, când deja începem să ne cenzurăm, să acceptăm niște reguli ale maturității.”

Moldoveancă fiind, Elena Ivanca nu a vorbit niciodată moldovenește, și lipsa accentului fiind unul dintre motivele pentru care colegii de școală o ironizau. Deși pe moment a fost un motiv de suferință, mai târziu felul său de-a vorbi s-a dovedit a fi o manifestare a talentului, după cum consideră actrița, o înzestrare primită de la Dumnezeu:

,,Nu am știut că acestea vor fi semnele alegerii pe care a făcut-o Dumnezeu pentru mine.” 

,,Sfântul pământ natal”, un leagăn de spiritualitate

Deși nu a împrumutat graiul, Elena și-a tras seva de spiritualitate din ,,sfântul pământ” natal, fiind mândră de originile sale:

,,Mie îmi place graiul moldovenesc, sunt mândră că sunt moldoveancă; eu cred că acolo e un pământ sfânt și faptul că am călcat pe acel pământ, că m-am hrănit din fructele acelui pământ, m-a îndumnezeit un pic – e atâta spiritualitate acolo, încât nu se poate să nu te molipsească, cred că circulă în sângele nostru.”

Dacă generala a însemnat o perioadă mai nefastă, la liceu lucrurile au început să se schimbe. Colegii Elenei erau din toate zonele județului și astfel a scăpat de etichetările răuvoitoare. 

,,Plângea poarta de fiecare dată când o deschideai tu și știam că îmi vii iarăși înfrântă...”

Deși a terminat Liceul Economic, ulterior Elena Ivanca a dat mai multe admiteri la Teatru la București, unde, însă, a picat cu brio.

Părinții însă au învățat-o să aibă curajul de a-și dori lucrurile pe care cu adevărat simțea că ar putea să le facă și au sprijinit-o întotdeauna, suferind de fiecare dată alături de ea, după fiecare admitere nereușită. Universul familial al casei rezona, de altfel, fizic, cu trăirile și cu deznădejdile viitoarei actrițe:

,,Mai târziu, mama mi-a spus că știa după felul cum scârțâia poarta când veneam de la admiteri, dacă sunt fericită sau nu. Cred că o dată am să folosesc această imagine, de mamă care simte, de țăran adevărat, care simte felul în care scârțâie o poartă – de fapt asta este legătura noastră reală cu natura, cu tot ce este în jurul nostru, să poți să spui: simt cum scârțâie poarta, cum plângea poarta de fiecare dată când o deschideai tu și știam că îmi vii iarăși înfrântă.”

Cea mai prețioasă critică de teatru

După un întreg lanț de eșecuri la București, Elena a reușit într-un final la Cluj, unde a primit, din partea mamei sale, și cronica de teatru cea mai apropiată sufletului său, după primul rol, al reginei, în Hamlet:

,,Mama, după spectacol, mi-a zis (asta nu o să o uit niciodată): «Tare mi-a plăcut, mamă, dar regina aia așa de puțin a fost fericită!» Mi s-a părut cea mai prețioasă critică de teatru; atât de simplu și atât de genial a descris spectacolul un om simplu, încât îmi dau seama că uneori ceea ce spui cu sufletul poate să fie mai valoros decât orice altă formă plină de erudiție și sofisticăraie – așa ne place să fim sofisticați, Dumnezeule!, cred că oamenii au așa o obsesie de a afișa o imagine sofisticată și complicată și inaccesibilă, parcă asta ne-ar face mai înalți cu 20  de cm!”

Miracolul admiterii la Cluj

Povestea admiterii Elenei Ivanca la Cluj e, de altfel, ca întreaga sa viață, o întâmplare miraculoasă. După ultima nereușită la București, în căutarea alinării, s-a urcat în tren pentru a veni la sora sa, la Câmpia Turzii. Pe tren, o doamnă citea un ziar și, din acel ziar, Elena a aflat faptul că la Teatru la Cluj sesiunea de examene era imediat după cea de la București. Așa că, de la Câmpia Turzii, și-a luat geamantanul și toate speranțele și a coborât în gară la Cluj, unde nu știa ,,pe nimeni și nimic”:

,,Dar profesorii mei, Cornel Răileanu și Cristina Pardanschi, au crezut foarte tare în mine atunci, faptul că am intrat lor li se datorează. Și așa am ajuns eu studentă la Cluj, la 24 de ani!”

Tânăra Elena Ivanca a plecat pe drumul teatral cu un complex al vârstei, faptul că era cea mai mare din grupă făcând-o să se simtă ,,cumplit de bătrână” în comparație cu colegii ei. Iar asta a făcut-o să fie mai puternică, să încerce să recupereze, să recâștige tinerețea pe care o pierduse odată cu admiterile neizbutite din trecut:

,,În primii ani mi se spunea că sunt prea tânără și nu am experiență de viață, ca mai târziu să mi se spună că sunt deja bătrână și că nu mai am prospețimea candidaților de 18 ani. Dar acum cred că toate aceste lucruri s-au întâmplat doar spre binele meu, pentru că ceva nevăzut s-a întâmplat în structura mea interioară și cred că de aceea sunt astăzi așa cum sunt. Îmi vine să cred că dacă Dumnezeu are un drum pentru noi, el se deschide și se împlinește.

A trebuit să trec prin atâtea experiențe, prin atâtea înfrângeri, a trebuit să caut de atâtea ori puterea de a mai încerca, încă o dată, și încă o dată... Mie mi se pare că asta te clădește pe tine, te provoacă și mai ales îți accelerează niște simțuri care altfel ar rămâne latente acolo, în ființa ta.”

,,În viața asta, marele noroc este să întâlnești niște oameni...”

După absolvire, Elena a dat concurs la Turda, fără succes și, fiind din Botoșani, s-a decis să se întoarcă la teatrul de acolo, unde s-a reîntâlnit cu profesorul său de actorie, Marius Rogojinschi, pe care îl consideră drept unul dintre cei mai importanți oameni din viața sa, ,,pentru că, în viața asta, marele noroc este să întâlnești niște oameni...”:

,,Cred că de fapt prin aceste întâlniri își întoarce Dumnezeu fața spre noi; eu îndrăznesc chiar să spun că sunt momentele în care noi concret ne întâlnim cu Dumnezeu, prin te miri cine...”

Astfel, la Botoșani Elena Ivanca a avut debutul teatral, continuând acolo, timp de un an, alături de profesorul său, un fel  de școală de teatru:

,,Toate discuțiile, întâlnirile noastre porneau de la ce am făcut bine, de la ce ar trebui să caut mai mult în mine, el m-a învățat să mă autoevaluez și m-a încurajat foarte mult.”

În această perioada s-a pregătit și pentru Gala Tânărului Actor, la care a participat în anul 2000 cu un fragment din Scrisorile lui Tudor Mușatescu, parte a unui spectacol ce a devenit mai târziu ,,Declarație”. A luat locul II și de acolo lanțul de eșecuri s-a rupt, iar lucrurile au început să se îndrepte pe un făgaș favorabil devenirii tinerei actrițe:

,,De acolo au început lucrurile să se răstoarne fără măcar ca eu să știu ce se va întâmpla mai departe și mi se pare sublimă această taină a  vieții, să nu știi ce te așteaptă la capătul unei zile – este unul dintre marile daruri pe care ni le-a lăsat Dumnezeu.”

Tușca Vilmoș, personajul care a angajat-o la Teatrul Național Cluj

Pe vremea aceea la Cluj se desfășura Gala Teatrelor Naționale, unde se adunau toate teatrele naționale din țară, cu cele mai bune spectacole. Fiind remarcată la Gala Tânărului Actor, Elena a fost invitată să participe la secțiunea de ”one-woman show” și în noiembrie 2000 a prezentat  la Cluj momentul său, după care s-a reîntors acasă, la Botoșani.

Într-o seară magică de iarnă a fost sunată de o fostă colegă de facultate, Laura Rus, care a întrebat-o foarte agitată dacă e pe drum spre Cluj, pentru că ea aflase că a doua zi urma să  fie concurs la Teatrul Național. Era undeva spre ora 19, iar trenul spre Cluj pleca la ora 23. Elena s-a îmbrăcat ,,valvârtej”, și-a făcut bagajele, iar dimineața la 7 s-a prezentat la Teatru:

,,Îmi aduc aminte cum stăteam cu o geantă din-asta de voiaj improvizată și așteptam să vină cineva la teatru să deschidă, nu era deloc cald, și când am ajuns la secretariat mi s-a spus că s-a închis sesiunea de înscrieri, dar Oana Moruțan, secretara de atunci, până la urmă a acceptat cererea și am intrat în concurs.

Am întâlnit atunci cel mai frumos om de  teatru care poate exista pe lumea asta, Estera Biro, regizor tehnic, a fost dragoste la prima vedere, a fost omul pe care l-am iubit cel mai mult și care a fost alături de mine în toate momentele de iad și de rai pe care le-am trăit în viața mea, nu doar în teatru. Avea un simț al teatrului cum rar mi-a fost dat să întâlnesc!”

Elena Ivanca a intrat în concurs cu personajul Tușca Vilmoș, cu momentul pe care îl prezentase și la Gala Tânărului Actor. Concursul era condus de Vlad Mugur, ce urma să monteze spectacolul Hamlet la Cluj și, atât de bine îmbrăca Elena personajul Tușca, încât regizorul a crezut că e o nebună de pe stradă, care a intrat incognito, simțindu-se foarte jignit că organizatorii concursului nu au fost mai atenți, lăsând să intre o nebună, să strice atmosfera din concurs.

Roxana Croitoru, consultantul artistic al Teatrului, care o văzuse la Gala Tânărului Actor, l-a liniștit, spunându-i că e de fapt o actriță, candidată. Și așa a început cariera fulminantă a Elenei Ivanca la Cluj:

,,Am luat concursul și nu am să înțeleg niciodată cum prin rolul acela grotesc a văzut el în mine Regina Gertrude din Hamlet, rolul care de fapt a fost începutul carierei mele și întâlnirea cu Vlad Mugur.

Vlad Mugur iubea actorul, îl respecta, făcea școală cu fiecare dintre noi, pentru că era atent la fiecare detaliu,  nimic nu putea să fie «e bine și-așa!». Cred că m-au mai iubit și alți regizori, dar așa de iubită, ca de el, nu cred că am mai fost.”

Dragostea de dincolo de scenă

Elena nu a fost iubită doar de marii regizori, ci și de soțul său, ,,ardelean get-beget”. L-a cunoscut în ultimul an de facultate, iar, după absolvire, în momentul în care actrița s-a decis să se întoarcă la Botoșani, soțul i-a oferit o dovadă autentică de iubire, fiind dispus să o urmeze:

,,Eu sunt o norocoasă și asta se datorează cred în primul rând faptului că sunt o femeie împlinită. Soțul meu e ardelean, familie de moți din tată în fiu, și în momentul în care eu am hotărât să mă întorc la Botoșani, el mi-a spus: «Vin cu tine!», și a fost așa, o surpriză totală, că el este dispus din iubire pentru mine – pentru că noi chiar ne-am iubit foarte tare! – să vină după mine la Botoșani.”

Deși pentru prietenii ei botoșăneni, întoarcerea sa acasă era  considerată drept semnul unei mari înfrângeri (,,Mă întrebau: «Dar tu nu ai fost în stare să faci nimic 4 ani la Cluj, te-ai întors înapoi?!»”), Elena nu a simțit întoarcerea la Botoșani ca un eșec, pentru că îi promisese soțului său că într-o zi se vor întoarce la Cluj, promisiune onorată după un an, când ea s-a  întors, pentru că luase concursul de actriță la Teatrul Național, el urmând-o după încă o jumătate de an, când, medic veterinar fiind, a găsit posibilitatea de a se muta cu serviciul la Direcția Sanitar Veterinară Cluj.

Viața de artist cu problemele financiare ale tinereții

A urmat o perioadă dificilă din punct de vedere financiar, o viață ,,de artist”, dar nu neapărat una nefericită, și, oricum, una cu happy-end:

,,Financiar am avut o perioadă foarte grea, am schimbat nu știu câte chirii, făceam eforturi enorme ca să putem să ne plătim chiria, ne-a fost îngrozitor de greu. Amanetam tot ce aveam aur și plăteam chiria, după care așteptam să luăm avansul și lichidarea, scoteam aurul de la amanet, îl mai țineam două săptămâni, după care iar.

Îmi aduc aminte, când am rămas însărcinată, teama mea cea mai mare era că nu o să am hăinuțe frumoase pentru copilul meu, să îl  scot din maternitate, și am implorat-o pe sora mea, care m-a susținut financiar foarte mult, să îmi cumpere haine și să le văd, ca să fiu sigură că atunci când voi scoate copilul din maternitate va fi îmbrăcat cu haine frumoase.”

Elena a locuit apoi, ca mulți actori, într-o locuință de serviciu lângă teatru, unde avea o singură cămăruță de 2/4 metri, care era și living, și sufragerie, și dormitor, și camera copilului. Toată această situație nu o făcea însă să se simtă nefericită, cel mai tare întristând-o supărarea părinților săi, care nu puteau face mai mult pentru a o ajuta. Ei investiseră în casa copilăriei, ,,casă frumoasă, mare, cu două terase”, sperând că ,,puii lor se vor aciua pe lângă ei”, și mereu îi chemau să se întoarcă acasă: ,,Numai că eu știam că nu mă voi mai întoarce acolo.”

În momentul în care a avut certitudinea că își va putea achita  ratele, actrița și-a cumpărat ,,o căsuță” printr-un credit bancar, iar din acel moment viața sa a intrat pe un parcurs normal. Privind retrospectiv, Elena Ivanca se întreabă, ,,oare e bine să ai un traseu așa de dificil?”, fiind convinsă însă că, într-un final, așa a  fost cel  mai bine. 

,,Fericirea de a fi mamă”

,,Dincolo de toate lucrurile, frumoase, grele sau provocatoare, rămâne fericirea de a fi mamă”, conchide actrița, considerându-i pe cei doi copii, Vlad și Tudor, drept justificarea nașterii sale. Sunt doi copii minunați, foarte diferiți, de la care învață în fiecare zi să fie mai bună, mai curajoasă, să nu uite să se așeze seara în genunchi, cu inima, sau chiar fizic, și să îi mulțumească lui Dumnezeu:

,,Cred că dacă nu ar fi existat Dumnezeu,  atâta nevoie ar fi avut oamenii de el, încât l-ar fi inventat! Eu mai liberă ca în rugăciune nu mă simt nicăieri pe lumea asta și cred că dacă oamenii ar ajunge să simtă acest lucru le-ar fi mult mai bine. Mă feresc să dau sfaturi, să mă dau ca exemplu, ceea ce spun este doar un crez personal și cred că modelele sunt cu adevărat valoroase doar atunci când  sunt descoperite, și nu impuse.”

,,O femeie liberă, iubită de Dumnezeu, împlinită în cariera ei”

Acum, la 45 de ani, actrița se consideră o femeie fericită, și fiindcă ,,fericire sună așa de gol”, simte nevoia de a explica starea de grație în care se află: ,,sunt o femeie liberă, iubită de Dumnezeu, împlinită în cariera ei, chiar dacă lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa cum și-ar dori – și iarăși știe cineva mai presus de noi de ce nu se întâmplă; o actriță care nu mai este actriță de teatru și «probe de film», pentru că mă autoironizam eu așa, o actriță care a reușit să facă și film, care, mai în glumă, mai în serios, a ajuns și la Cannes, pentru că ultimul scurtmetraj în care a jucat, «Nunta lui Iov», a fost selecționat la Festivalul de la Cannes; o femeie care poate să trăiască și financiar din pasiunea ei și care își dorește să nu uite nicio clipă că tot ceea ce i se întâmplă se datorează unui gând pe care îl trimite de fiecare dată întâi spre Cer.”

Chiar dacă profesia sa o face vizibilă, Elena Ivanca e un om discret. Consideră a fi mult mai fascinant să se lase descoperită de cineva, în simplitatea sa, în misterul pe care îl poartă cu sine, decât să pună totul pe tapet:

,,Și dacă există un drum inițiatic pe care cred că fiecare dintre noi îl avem, cred că el ar trebui să ducă spre simplitate.”

Fără falsă modestie, Elena e un artist care își cunoaște foarte bine calitățile și vorbește despre ele îndreptățită de eforturile și sacrificiile pe care a fost nevoită să le facă, pentru a le atinge:

,,Vreau să cred că nu o fac printr-un aer de superioritate, adică poți să spui o sută de mii de lucruri despre tine, dacă o faci cu eleganță și cu decență. Cred că termenul de modestie în general este foarte prost folosit – noi, oamenii, trebuie să ne cunoaștem și să ne declarăm foarte clar împlinirile, chiar o anumită ierarhie socială la care ajungem, dar, totul, cu smerenie.”

Fiindcă în aceste zile se vorbește foarte mult despre Lumină, Elena Ivanca e lumina care ne aprinde sufletele tuturor celor ce o privim. E o actriță aflată la cea mai deplină maturitate profesională și umană, ce a apucat să deprindă foarte bine atât arta scenei, cât și arta sufletului. E o prezență ce întruchipează grația, feminitatea, inteligența, eleganța, și frumusețea fizică, cu cea morală, la un loc. 

Povestea vieții sale, după cum ați putut citi, se desfășoară între două coordonate majore ale iubirii: dragostea de oameni și cea închinată Divinității. De altfel, ,,Declarație” - piesa (fragmentul de piesă) ce i-a marcat marele debut și ulterioara carieră, spectacolul ce se mai joacă și acum, cu sala plină - sub acoperirea unor declarații aparent triviale, ascunde un jurământ  de iubire; asta o definește fundamental pe Elena Ivanca: iubirea – dragostea reciprocă, între ea, Dumnezeu și oameni.

Comentarii

IoJi

14.04.2015 10:14

Mai.....ăștia voi, tinerii?....voi chiar toți sunteți plagiatori?....PENIBILILOR

gogu

14.04.2015 10:37

O adevarata Doamna a Clujului!

Anca

15.04.2015 15:30

Elena isi joaca foarte bine rolul si pe scena scolii, aspect neamintit in articol. Cu studentii si elevii, rolurile sale sunt multiple: model, expert, lider, consilier, manager. Simte efortul pe care il fac elevii, este alaturi de ei, se daruieste in totalitate.Sa ramai pe veci "iubita de Dumnezeu"

Adauga comentariu