Dupa o viata in intuneric, descopera lumea prin ochii fetitei lor

In urma cu un an, doi copii nesiguri jurau in fata lui Dumnezeu ca o sa se iubeasca pana la moarte. Ca o sa aiba grija unul de altul pentru totdeauna si ca o sa fie tari chiar si atunci cand viata o sa le puna cele mai mari piedici. Ea nu implinise inca 18 ani, el avea putin peste 20. Erau singuri pe lume, fara parinti de partea lor, fara o familie care sa-i inteleaga si sa-i ajute. S-au casatorit in secret, iar cateva luni mai tarziu au aflat ca o sa aiba un copil. O minune de fetita cu ochi albastri, Sara Maria, care zambeste si gangure cat e ziua de lunga. Nu plange niciodata, decat atunci cand ii e foarte foame, si doarme dusa cand se plictiseste.

Parintii ei, Cosmina si Dan, sunt doi tineri speciali. Niciunul dintre ei nu vede, ea e oarba din nastere; el a orbit treptat, iar cand a implinit varsta majoratului n-a mai vazut deloc. Ziar de Cluj a scris povestea lor de iubire integrala (AICI) in toamna anului trecut, pe cand Cosmina era insarcinata in trei luni. Atunci se gandeau deja la nume – daca era baiat, urma sa-l cheme Abel; daca era fetita – Sara Maria. Important era sa fie sanatos, sa nu se nasca cu aceleasi probleme pe care ei le-au avut de infruntat o viata intreaga.

Iar rugile lor au fost ascultate – pe 22 mai s-a nascut Sara Maria, o fetita de 3,7 kilograme, ce a primit nota 10 in primele minute de viata. In prima luna au fost cu ea sa i se faca toate testele, iar frica lor cea mai mare a disparut: fetita are o vedere perfecta. Visul lui Dan, care si-a petrecut jumatate din viata prin casele de copii din judet, s-a implinit, in sfarsit. Cosmina si Sara Maria sunt familia pe care si-a dorit-o intotdeauna.

“Lumea se uita ciudat la noi. Toata lumea ne judeca, unii ne cred incapabili sa crestem un copil, altii spun ca nici macar nu avem voie sa facem asta”, spune el, mohorat. “Dar noi stim ca a creste un copil e un instinct”, completeaza tanarul.

Cosmina sta pe pat, cu fetita in brate. Garsoniera lor de 20 de metri patrati e plina ochi – au doua patuturi pentru Sara Maria, o scoica, un carucior cu care o plimba pe afara, iar in vitrina veche stau cateva papusi vechi, bebelusi in marime naturala.

“Uitati-va ce frumoasa e! Vedeti?” intreaba mama fetei, sincer. Copila scanceste, iar Cosmina se bucura.“Rade”? intreaba ea, la fel de inocent.

Se bucura cand micuta e fericita, cand o aude cum gangureste, si incearca sa-i ghiceasca expresiile fetei. Stie ca are nasul mic si ochii albastri.

“Seamana cu Dan”, spune ea, mandra. Dar parul nu i l-a vazut niciodata, chiar daca i-l mangaie de mii de ori pe zi. “Ce culoare are?”, intreaba fata, curioasa. “Saten? Tot ca al lui Dan, ce bine!”.

Micuta, ce inca nu are doua luni, doarme fara sa scoata un sunet. Parintii ei sunt fericiti s-o dea si altcuiva in brate, sa vada ce minune au reusit ei sa faca. E atat de micuta si de gingasa incat ai impresia ca poate sa se sparga, ca e din portelan.

“Tineti-o linistita, doarme acum, nu se trezeste”, spun parintii mandri.

Stau pe pat amandoi, cu mainile pe genunchi. Au un singur scaun in casa, cel de la masa pe care se afla calculatorul. Sub ea, in plase mari, stau hainele fetitei, intotdeauna la indemana. Cosmina o schimba de cateva ori pe zi, cu o indemanare ce uimeste.

Dan ii aduce cosul de gunoi din baie, ea ii schimba scutecul, o sterge cu servetele umede, o imbraca si o aranjeaza intr-un fel in care nu tradeaza, nici macar pentru o secunda, ca nu vede nici macar daca fereastra micutei garsoniere e deschisa.

“Oare bluzita asta ii e buna?”, intreaba ea, dupa ce scoate o hainita albastra din plasa de sub masa. “Creste repede, nu mai stiu care sa i le dau”, spune ea. Dar bluza ii e buna, cel putin inca doua saptamani de-acum incolo. “Da, e un pic lunga la maneci”, rade Cosmina.

Isi ia copilul in brate, il saruta pe crestet si-i sopteste: “Mami te iubeste si iti promite ca atunci cand cresti mergem in parc si unde vrei tu”.

Sunt promisiuni atat de simple, dar care pentru ei inseamna atat de mult. Sa poata sa mearga in parc, sa se plimbe cu micuta, sa o faca fericita. E singura lor dorinta. Nu sa castige bani, nu sa aiba reusite pe plan material sau profesional, cum viseaza majoritatea. Ei nu vor decat sa-si vada copilul crescand fericit, intr-o casuta in care sa incapa macar trei scaune – cate unul pentru fiecare.

In garsoniera unde locuiesc acum, cand ploua afara, ploua si in casa. Nu vad apa, dar o aud, cum picura pe pereti. Nici igrasia din hol si baie n-o vad, dar o simt. Iar doctorul le-a spus ca e periculos pentru copil.

“Incercam, de un an, sa ne facem un rost. Am depus, imediat dupa ce ne-am casatorit, cerere la Primarie pentru un apartament ANL, dar am fost respinsi, ne-au spus ca nu suntem eligibili. Cateva luni bune am tot incercat sa aflu de ce, ca nu ne spuneau. Am cerut reevaluarea dosarului, dar degeaba, acelasi rezultat. Intr-un final am aflat ca suntem respinsi pentru ca nu avem un loc de munca. Dar eu sunt nevazator!!! Nu am cum sa am, e foarte greu sa-ti gasesti un job in situatia asta. In plus, sunt student, nu stau degeaba”, spune Dan, suparat.

Tanarul e student la Asistenta Sociala, are bursa de studiu si o pensie pentru situatia in care se afla. Cu toate acestea, a incercat de zeci de ori sa se angajeze la diferite firme, dar nu l-a primit nimeni.

“As putea sa lucrez pe calculator, ca ma pricep, sau sa fac munca fizica, dar nu am unde. In situatia mea nu vrea nimeni sa ma angajeze. Am fost si la Primarie, au un proiect prin care angajeaza oameni cu dizabilitati, dar nu mi-au gasit nimic”, spune el dezamagit.

Dan a incercat si sa ajunga in audienta la primarul Clujului, Emil Boc, dar nu a reusit niciodata, desi a incercat de nenumarate ori. A apelat pana si la banci, pentru a lua un credit cu care sa-si cumpere o casuta a lor, dar bancile nu dau bani pe tipul de venit pe care il au ei – pensie de handicap.

Acum, ca s-a nascut fetita, se gandeste sa depuna din nou dosarul la Primarie, sa mai incerce inca o data sa primeasca un apartament ANL. Poate de data aceasta, functionarii care acorda astfel de locuinte o sa vada ca ei sunt cei care au, cu adevarat, nevoie de un acoperis deasupra capului.

Comentarii

Adina Fartusnic

17.07.2014 11:47

Foarte multi oameni ne-au contactat si ne-au spus ca vor sa ii ajute intr-un fel sau altul pe Cosmina si Dan. 

popa.dan25@gmail.com

e adresa la care le puteti scrie direct lor. 

electro

18.07.2014 13:05

f fain scris articolul

Adauga comentariu