[article:0]
Acest articol reprezintă o sinteză exclusiv a rechizitoriului întocmit de procurori în Dosarul Revoluției. Acesta cuprinde 3.330 de volume și va fi judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În 4 și 5 decembrie 1989, la Moscova, la întâlnirea conducătorilor statelor membre Pactului de la Varșovia, Mihail Gorbaciov i-a informat pe cei prezenți despre discuțiile purtate în 2 și 3 decembrie 1989 cu președintele George Walker Bush la Summitul din Malta, eveniment văzut de mulți drept sfârșitul oficial al Războiului Rece. Șeful Partidului Comunist Român nu a văzut însă cu ochi buni înțelegerea dintre cei doi lideri. La întâlnirea bilaterală dintre președintele Republicii Socialiste România și cel al Uniunii Sovietice, Nicolae Ceaușescu a solicitat sporirea livrării de gaze și petrol către țara noastră, însă Mihail Gorbaciov nu i-a dat asigurările pe care le aștepta. Așa că, reîntors la București, secretarul general al PCR a luat măsuri suplimentare de supraveghere a disidenților și a decis o izolare a României în plan extern. Între 18 și 20 decembrie, Nicolae Ceaușescu s-a aflat într-o vizită oficială în Iran, în încercarea de a-și demonstra sieși și întregii lumi că situația din țara noastră era sub control. La întoarcere, a ținut un discurs tranșant, adresat națiunii, în care acuza Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică și Ungaria de imixtiuni în politica internă a României.
”Este necesar să se explice tuturor cetățenilor, încă în această seară, că toate aceste incidente grave de la Timișoara au fost organizate și dirijate de cercuri revanșarde, revizioniste, de servicii de spionaj străine. (…) Acum, după declanșarea atacurilor SUA împotriva Republicii Panama, reiese clar că și evenimentele acestea, de la noi, fac parte din planul mai general împotriva statelor care își apără independența, integritatea și suveranitatea. (…) Noi va trebui să dăm la radio și ce a spus Bush că a discutat despre situația din România cu Mihail Gorbaciov, la Malta. Să dăm aceasta după ce dăm știrea în legătură cu intervenția din Republica Panama. Reiese clar din declarația lui Bush că a discutat despre situația din România, că trebuie să se ia măsuri împotriva României. Bush a declarat că a discutat cu Gorbaciov la Malta acest lucru, iar Gorbaciov a ascultat fără să dea niciun răspuns. De fapt, a fost de acord. Gorbaciov a spus că nu a dat niciun răspuns.”, susținea Nicolae Ceaușescu într-o teleconferință susținută în fața șefilor județenelor de partid, în ziua de 20 decembrie 1989.
”Deoarece acțiunile grupurilor antinaționale, teroriste au continuat, unitățile militare – conform Constituției și în conformitate cu legile țării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea și bunurile întregului oraș, de fapt să apere ordinea în întreaga țară. (…) Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acțiuni cu caracter terorist au fost organizate și declanșate în strânsă legătură cu cercurile reacționare, imperialiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine.”, și-a rafinat discursul Nicolae Ceaușescu într-un mesaj transmis națiunii, la radio și televiziune, de la ora 19:00, în 20 decembrie 1989.
Ulterior, termenul de teroriști a fost folosit în mod excesiv de către membrii conducerii provizorii a țării, iar televiziunea, radioul și presa scrisă au inundat spațiul public, populația, cu trimiteri la actele violente comise de acești super luptători.
Context internațional.
Pactul de la Varșovia sau Tratatul de Prietenie, Cooperare și Asistență Mutuală, inițiat în 1955 și dizolvat în 1991, a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Republica Democrată Germană, Republica Populară Bulgară, Republica Populară Ungară, Republica Populară Polonă, Republica Populară Albaneză, Republica Socialistă Română și Republica Socialistă Cehoslovacă – împotriva amenințării pe care o percepeau din partea NATO.
În 1968, România și Albania au refuzat să invadeze un alt stat membru al Pactului de la Varșovia, pe Cehoslovacia, alături de celelalte țări care au aderat la tratatul respectiv. Motivul? Alexander Dubček, cel care a preluat puterea în Cehoslovacia în primăvara anului 1968, promova liberalizarea guvernării comuniste, prin înlăturarea măsurilor represive, o mai mare libertate de exprimare și tolerarea organizațiilor politice și sociale care nu se aflau sub control comunist. URSS nu putea permite asta. Reformele propuse de Alexander Dubček erau văzute ca fiind amenințări la slăbirea Blocului Comunist, în plin Război Rece. Așa că, în noaptea de 20-21 august 1968, forțe militare din Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria și Bulgaria au ocupat Cehoslovacia.
Nicolae Ceaușescu a ținut un discurs la București chiar în ziua invaziei, în care a criticat în termeni duri politica sovietică. Iar asta, cu toate că Republica Socialistă România era membru al Pactului de la Varșovia, tratat inițiat de URSS. Liderul Partidului Comunist Român a denunțat invazia atât ca pe o violare a legilor internaționale, cât și ca pe o încălcare a principiilor de neintervenție mutuală în afacerile interne, în contextul în care singura misiune autorizată a Pactului de la Varșovia era apărarea colectivă împotriva agresiunii externe.
Această atitudine a lui Nicolae Ceaușescu a dus la degenerarea relațiilor bilaterale dintre România și URSS și, totodată, la coagularea și dezvoltarea unei grupări disidente (nota bene: această grupare consemnată în rechizitoriu era una filosovietică, bolșevică; a nu se confunda cu adevărata grupare disidentă, de români care se opuneau întru totul comunismului), care avea drept scop înlăturarea secretarului general al PCR, dar menținerea țării noastre în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Această formațiune complotistă a fost formată din civili, care acționau pe latura politică, și din militari, cu toții marginalizați, într-un fel sau altul, de Nicolae Ceaușescu. Componenții acestei grupări au aparținut Ministerului Apărării Naționale și Departamentului Securității Statului, dar și structurilor civile ale statului român. Prin funcțiile deținute și prin influențele exercitate, membri ai acestui grup au avut un rol determinant în Revoluția din 1989. Cu toții s-au regăsit și au conlucrat în locațiile cheie ale zilei de 22 decembrie: Televiziunea Română, Comitetul Central al Partidului Comunist Român și Ministerul Apărării Naționale.
În ziua de 22 decembrie 1989, la ora 14:25, căpitanul de rang I Emil Cico Dumitrescu a apărut în transmisiune directă la Televiziunea Română, în uniformă militară, de unde a transmis următorul mesaj: ”Dragi colegi ai promoției 1958, vă vorbește cel care a fost pentru voi Cico, cel care a venit în Marina Română împreună cu voi. (…) Rog pe tovarășul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la televiziune. Trebuie, tovarăși, să ne organizăm.”
Și s-au organizat. Toți componenții grupului Iliescu au preluat puterea totală în stat. Ion Iliescu a fost președintele României timp de zece ani. Generalul Nicolae Militaru a fost primul ministru al Apărării Naționale după Revoluția din 1989, iar generalul Victor Atanasie Stănculescu i-a urmat la conducerea MApN. Virgil Măgureanu (pe numele lui real Imre Asztalos), inițial consilier pe probleme de siguranță națională al lui Ion Iliescu, a fost primul director al Serviciului Român de Informații, funcție pe care a deținut-o timp de șapte ani. Generalul Vasile Ionel a fost numit de Ion Iliescu în funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române și, ulterior, a fost șef al Administrației Prezidențiale. Emil Cico Dumitrescu a fost numit în funcția de secretar de stat în Ministerul de Interne și apoi a fost consilier de stat în Administrația Prezidențială. Și lista poate continua. La scurt timp de la preluarea puterii de către Consiliul Frontului Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu, a fost reactivat un număr important de generali și ofițeri superiori. Ce aveau ei în comun? Erau filosovietici. Cu toții erau adepți, admiratori și susținători ai Uniunii Sovietice.
(va urma)