Dosarul Gazeta, șantaj asupra unor persoane publice sau presiuni asupra libertății presei?

Ceea ce procurorii DIICOT au încercat să acrediteze că ar fi trust de presă, și l-au denumit Gazeta, a numărat în perioada 2004-2006 zece publicații, ziare deținute de mai multe firme. Cei care au condus aceste publicații au fost trimiși în judecată, în 19 ianuarie 2007, la Tribunalul Cluj, sub acuzația de șantaj și asociere la un grup infracțional. Din martie 2007, dosarul a fost strămutat la Brăila, timp de 10 ani urmând zeci de termene de judecată. 

Dosarul cuprinde 9 inculpați, 6 firme părți responsabile civilmente și 65 de persoane vătămate, părți vătămate și părți civile, care au fost audiate în decursul acestor ani. Părțile vătămate reclamau presiunile care s-ar fi făcut asupra lor de către inculpații care i-ar fi șantajat cu publicarea unor articole de presă defăimătoare în cazul în care „părțile vătămate” nu ar fi cumpărat publicitate, sau ar fi oferit sponsorizări. Pentru că nu ar fi răspuns pozitiv pretențiilor financiare ale conducătorilor așa-zisului trust, politicienii și oamenii de afaceri care s-au constituit părți vătămate în acest dosar s-au plâns că ar fi suferit repercusiuni sub forma unor articole de presă negative la adresa lor sau a familiei lor.

A fost vorba despre șantaj în cazul Gazeta sau, mai degrabă, despre o încercare a unor oameni potenți politic și financiar de a pune pumnul în gura presei, despre o încercare de a crea un precedent care să le creeze ulterior jurnaliștilor temeri în privința publicării unor materiale cu fapte reprobabile ale subiecților articolelor lor?

Patronii așa-zisului trust Gazeta au fost și arestați, angajații lor au bătut drumul Brăilei în mai multe rânduri, ceea ce deja a creat o presiune asupra instituțiilor media care, cu siguranță, după acest caz, vor sufla și în iaurt atunci când va fi vorba despre încheierea unor contracte de publicitate cu oameni de afaceri, persoane publice sau politicieni care, având oricum multele lor schelete din dulap, ar putea ulterior oricând să denunțe un șantaj, în urma publicării unor materiale negative despre activitatea lor care, nu de puține ori, sfidează legile statului sau a bunelor moravuri.

”Din probele administrate rezultă că inculpaţii, învinuiţii şi ceilalţi membri ai grupului infracţional s-au folosit de calitatea lor de ziarişti pentru a şantaja atât persoane publice, cât şi private, utilizând informaţii de presă în mod tendenţios, cu rea-credinţă, activitatea lor neavând drept scop o corectă informare a opiniei publice, încălcând astfel prevederile art. 10 alin. 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România este parte. Astfel, potrivit alin. 2, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, prevăzute de lege, (…) pentru protecţia reputaţiei sau drepturilor altora”, au precizat procurorii DIICOT în rechizitoriu.

Cine stabilește însă limitele între o informație de presă utilizată tendențios, lipsit de obiectivitate, cu un scop ascuns, și o informație redată obiectiv, atâta timp cât este vorba despre fapte reprobabile pe care presa le prezintă public și pe care judecătorii trebuie să le judece, și nu ziariștii? Cine se poate pronunța, cum se poate stabili în mod obiectiv dacă există sau nu rea-credință într-un articol de presă? Libertatea la exprimare, supusă unor formalități, condiții, constrângeri sau sancțiuni, pentru protecția reputației unei anumite persoane publice, mai este libertate de exprimare? 

La toate aceste întrebări, orice răspuns ar fi formulat, el nu poate fi decât unul pur speculativ, filosofic și subiectiv. În plus, granițele dintre presupusa rea-credință a unui jurnalist și fapta sa de șantaj, în lipsa unui flagrant delict, sunt unele foarte dificil de definit și de dovedit. În absența unui flagrant delict, a unor probe materiale, cum se poate stabili limita între calomnie, defăimare și șantaj? Pe baza declarațiilor subiective ale „părților vătămate”, vătămate de cele mai multe ori de propriile fapte, ajunse în atenția presei, respectiv a opiniei publice?

De exemplu (și, în ceea ce-l privește pe personaj, nu este prima dată când recurge la astfel de tertipuri), în decursul anului trecut, și actualul președinte al Consiliului Județean Cluj, Alin Tișe, după ce jurnaliștii Ziar de Cluj au publicat numeroase articole în care arătau situația vădit lipsită de legalitate a construcției de pe strada Ploiești 9-11, unde s-au înălțat 12 etaje cu autorizație și două fără, a început să îi numească pe jurnaliștii Ziar de Cluj „șantajiști”, iar ziarul, drept unul de șantaj. Cu ce l-a șantajat Ziar de Cluj pe Alin Tișe? Publicarea adevărului, atunci când acesta doare, constituie faptă de șantaj? Faptul că alte publicații, care aveau publicitate plătită cu această construcție de pe Ploiești 9-11, nu publicau nimic, înseamnă că acele ziare încasau taxă de protecție, că șantajau investitorul pentru ca acesta să stea liniștit că în publicațiile respective nu apare nimic?

Soluția, pentru o presă onestă, neacuzabilă de șantaj, liberă să publice toate mârșăviile mai marilor vremii, este atunci cea de a nu solicita și de a nu încasa publicitate decât după o prealabilă verificare minuțioasă a acestor persoane/firme, pentru ca ziariștii să se asigure că, nici în prezent, nici în viitor, nu vor avea de publicat materiale negative la adresa celor de la care au cerut și li s-a refuzat sau de la care au încasat publicitate?

În plus, dacă patronul unui trust media negociază contracte de publicitate cu o anumită persoană/firmă, iar mai apoi angajații acestuia, având libertatea profesională de a scrie conform conștiinței lor profesionale, publică materiale negative la adresa respectivului patron/politician/firmă, care a acceptat sau refuzat un contract de publicitate, înseamnă că trustul media, patronul sau jurnalistul sunt vinovați de infracțiunea de șantaj? Cine poate proba, fără probe materiale clare, înregistrări audio-video, dacă relația dintre un patron media și angajații săi este una onestă, jurnalistul având libertatea propriei opinii sau dacă, dimpotrivă, jurnalistului îi este impus un anumit punct de vedere de către patronat, un punct de vedere tendențios sau nu?

În lipsă de probe materiale clare și concludente, orice acuzație de șantaj la adresa unui jurnalist, patron de presă sau trust media constituie de fapt un șantaj indirect pentru ca aceștia, amenințați cu darea în judecată și cu interminabile procese, să se lase păgubași și să scrie doar materiale care să nu supere pe nimeni. Acuzațiile de șantaj bazate doar pe vorbe, declarații și martori reprezintă presiuni asupra libertății presei, îngrădiri ale profesiei de jurnalist.

Dosarul Gazeta există doar în măsura în care se bazează pe probe solide care, dacă sunt prezente în dosar, ar fi trebuit să ducă la o condamnare după un an, doi, 5, nu după 10-20 de ani. În lipsă de probe, o achitare va arăta un viciu profund al justiției române, care a irosit peste un deceniu resursele statului, timpul, nervii și banii celor care s-au prezentat la proces. O condamnare bazată doar pe declarații de martori ar însemna o viitoare presă mai „cuminte”, mai temătoare față de oamenii politici și de afaceri. Câinele de pază al democrației ar începe să se păzească mai abitir pe sine pentru a nu fi legat în lanțurile justiției. Iar afaceriștii și politicienii țării și-ar lua grija presei de pe umeri, înarmați cu o jurisprudență care i-ar apăra în față „răutății” jurnaliștilor de investigații. 

Adauga comentariu