Doctorul Horia Simu, managerul Serviciului de Ambulanță Cluj, o istorie vie a medicinei de urgență clujene

Horia Simu e din 2007 managerul Serviciului de Ambulanță Cluj. E medic, în cadrul serviciul pe care acum îl conduce, de peste 20 de ani. Încă din studenție a făcut voluntariat la Ambulanță și a fost chiar în prima serie de studenți mediciniști ce au urmat rezidențiatul în medicină de urgență. Această specialitate îi asigură adrenalina și ineditul fiecărei zile, pentru că la Ambulanță fiecare minut aduce noi provocări. Doctorul nu se mulțumește doar să managerieze serviciul, ci continuă să își practice meseria, ca medic, ori de câte ori e nevoie, pentru că îngrijrea pacienților e o activitate pe care o face cu o vădită plăcere. 

Lucrând din 1995 la Ambulanță, Horia Simu a prins toate transformările sistemului, informatizarea și înnoirea parcului auto, a văzut toate avatarurile acestui serviciu, în cadrul căruia, din păcate, unele probleme, cum ar fi lipsa de personal, au rămas constante. Cu bune și cu rele, doctorul Simu consideră că cel mai important e ca sistemul să funcționeze, să meargă mereu înainte, ca un angrenaj ale cărui rotițe se pot uneori bloca, dar nu pot da niciodată înapoi. 

Prima generație de rezidenți în medicină de urgență

Horia Simu e născut în Cluj, liceul l-a făcut la Constanța, iar la facultate a revenit în orașul natal, unde a și rămas și a profesat ulterior:

„Facultatea a fost jumătate în perioada comunistă, jumătate post-revoluție, deci am prins și modificările în stilul de predare al profesorilor, care s-au schimbat foarte mult. Am început cu economie politică, diferențele dintre sistemele medicale vestice și estice și din anul II cu chestii mai europene.”

Încă din timpul studenției, Horia Simu a făcut voluntariat la Ambulanță, un serviciu încă rudimentar pe vremea aceea:

„Erau și gărzi făcute pe TV-uri și pe Daciile Break. Nu exista medicină de urgență. Când am terminat facultatea, atunci apăruse specialitatea de medicină de urgență legiferată în România, o specialitate de 3 ani, față de 5, cât e acum. Atunci au apărut și primele unități de primiri urgențe, UPU 1 și UPU 3. Noi eram în UPU 3, unde eram prima generație de rezidenți, anul I, medicină de urgență. A existat o reticență din partea sistemului când au apărut aceste unități de primiri urgențe, prin '93: «Cine sunteți? Ce vreți voi?» Era așa un pionierat, o specialitate care nimeni nu știa cu ce se mănâncă, pentru că eram doar rezidenți: «Termini, și ce faci? Unde te angajezi?», dar apăruseră acele unități de primiri urgențe, au apărut proceduri noi de stabilizare a pacienților, practic se luau protocoalele din Vest, erau acele ”ER”-uri. Cum apăruseră deja filmele cu ”ER”, și noi eram entuziaști: «Hai, să fie și în România tot așa!»”

Prima informatizare a dispeceratului Serviciului de Ambulanță

Horia Simu a cunoscut Ambulanța din timpul rezidențiatului, când și-a făcut stagiul într-un serviciu ce pe atunci era în curs de dezvoltare. Apăruseră primele mașini mai noi în 2001, iar în 2002 a fost realizată prima informatizare a dispeceratului. Erau vreo 7 dispecerate pilot în țară, pe centrele universitare, care au înlocuit atunci cu calculatorul registrul și abacul, cu care era ținută evidența ambulanțelor:

„Au apărut primele dispecerate informatizate și aveau nevoie de oameni care se pricepeau și la calculator, pentru că în momentul în care s-a dat drumul, în 2002, au zis că, de astăzi, oprim registrul! Au fost niște faze chiar haioase. Atunci era un medic coordonator și prima gardă a făcut-o directorul medical, a doua a fost coordonată de mine. Și suna telefonul, asistenta nu știa pe ce să pună mâna - a pus mâna pe mouse, a zis: «Alo!» Era începutul începutului, cineva care nu a văzut niciodată un calculator s-a trezit dintr-o dată în fața lui. Dar nu era sistemul 112 și nu erau multe apeluri, pentru că nu existau linii telefonice; pe urmă a apărut boomul telefoniei.”

Un director de Ambulanță care nu a uitat plăcerea de a fi medic

După ce și-a dat primariatul, din 2007, Horia Simu a devenit managerul general al Serviciului Județean de Ambulanță Cluj, dar nu a renunțat nicio clipă la plăcerea de a își practica meseria:

„Când sunt lipsuri, dacă pot, lucrez, plăcerea rămâne. Trebuie să îți placă, că dacă nu îți place, degeaba! Există o anumită adrenalină în meseria asta, există ce nu există în spitale, nu e monotonie – aici nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Dacă în spital există o anumită logică, vii, raport de gardă, investigații, aici nicio zi nu e la fel. Dar trebuie să îți placă și asta. Cum zic eu: trebuie să îți placă și să mergi cu cortul pe munte, și cu picioarele într-un râu și atunci îți place și aici, aici e aceeași adrenalină.”

Din 2007 până acum au rămas cam aceleași probleme

Din 2007 până acum, problemele pe care le întâmpină Serviciul de Ambulanță Cluj au rămas, în mare, neschimbate. Din 2002 a început o reînnoire timidă a parcului auto, ce s-a accelerat în 2007, și în 2009 Ambulanța Cluj a fost printre primele din țară care a renunțat complet la Dacia Break albă:

„Am renunțat de tot la ele, acesta a fost simbolul Ambulanței, Dacia Break albă, în care perfuzia o țineai cu mâna, afară, pe geam.”

Chiar dacă autosanitarele s-au înnoit, fiind schimbate cu unele moderne, din cauza folosirii intense, ele deja au devenit, în mod inevitabil, vechi, și ar trebui înlocuite. Deja sunt mașini care au 2-300 000 de km la bord. Doar anul trecut serviciul a avut 110 000 de solicitări și ambulanțele au parcurs peste 1 400 000 de km.

Una dintre cele mai serioase probleme a fost însă constant deficitul de personal. Pentru ca ambulanța să ajungă la timp și să salveze vieți e nevoie și de mașini în stare tehnică bună, dar și de personal suficient ca număr și foarte bine pregătit:

„Mașinile trebuie reînnoite periodic, suplimentare de personal trebuie să existe, deficitul e undeva la 14%. Dacă ai prea multe solicitări sau dacă ajungi mai târziu, asta înseamnă că ai un deficit de mașini libere, cu personalul aferent - trebuie suplimentate. Un specific al Clujului sunt transporturile asistate între clinici, pentru că nu avem un spital unic de urgență și atunci multe ambulanțe transportă pacienți critici, din diferitele secții ale spitalului, la investigații și consulturi de specialitate. Clujul este centru universitar și foarte multe transporturi asistate le facem și către alte județe, după ce pacientul se stabilizează.”

În ultimii ani apelurile către Ambulanță au crescut, ajungând chiar să se dubleze, de la 90-100 de apeluri pe județ în 24 de ore, ajungând în prezent la o medie de 200 de apeluri, cu plusurile de rigoare în zilele caniculare, cu frig extrem sau in perioadele cu viroze:

„Sună mai mulți pentru că în ultimii ani toată lumea are telefon, sună și toate satele, toată lumea are rețea, plus că au crescut riscurile în sine: a crescut numărul de autovehicule bune, a crescut viteza de circulație, așa că a crescut și numărul de accidente.”

Din fericire, însă, apelurile nejustificate s-au redus în ultima vreme, în special apelurile false, mai ales de când a fost implementat serviciul 112:

„Asta e o chestie extraordinară, pentru că aveam în fiecare zi sau seară apeluri false, gen caz grav în Cojocna, mușcătură de șarpe în Vâlcele… s-au dus, au căutat cu ambulanța o oră, s-au întors înapoi cu ea goală, pentru că au fost alarme false. Fiind apel gratuit și înainte, la 961, sunau tot felul de persoane, ca la un fel de «sex phone» cu operatoarele și le luau la mișto și disturbau activitatea de dispecerat.”

Pregătirea profesională continuă în Serviciul de Ambulanță e obligatorie și personalul medical, de la ambulanțieri, până la asistente și medici, trebuie în permanență să își actualizeze cunoștințele medicale:

„Trebuie exerciții practice cât de multe, pentru că urgența în pre-spital înseamnă strada, locul public, accident de circulație și pericole pentru personalul ambulanței. Sunt situații violente, în care uneori trebuie să fii și mediator, și medic, și un pic jandarm.”

„Vreau mașini care să aștepte urgențe și nu urgențe care să aștepte mașini!”  

„Vreau mașini care să aștepte urgențe și nu urgențe care să aștepte mașini!”, conchide Horia Simu, un medic pentru care cea mai mare satisfacție a profesiei sale o constituie zâmbetul de pe fața pacienților și liniștea din sufletul lor, din momentul în care se simt în siguranță, pe mâini salvatoare:

„Vezi zâmbetul de pe fața pacienților – efectiv e acel zâmbet, acea liniștire... Pacientul te cheamă când are un disconfort, de la cea mai simplă durere, până la urgență majoră, și în momentul în care tu îl ajuți, este acea liniștire, acel zâmbet al lui, care te bucură, îți dă senzația de fericire - că poți să mergi mai departe!”  

Comentarii

Calin

22.07.2015 00:45

Nu prea pot sa laud serviciul de ambulata din Cluj. Tatal meu cu o saptamana inainte sa moara, a asteaptat 4 ore pe o targa la UPU sa il ia o ambulanta si sa-l duca inapoi la hematologie (pe motiv ca nu e o urgenta), in conditiile in care zeci de ambulante plecau goale de acolo. La capitolul organizare au mult de lucru. 

Adauga comentariu