Distanțarea socială din starea de urgență, socializarea „cu distanțare” din starea de alertă

În starea de urgență, autoritățile (mondiale și naționale) au încercat impunerea unui nou concept – stil de viață: distanțarea socială, care, în faza inițială, a însemnat claustrare cvasitotală. Dacă, în prima fază, de șoc și de amenzi, românii au acceptat sihăstria în propriile locuințe, plus îndepărtarea față de prieteni și de rude, după ridicarea restricțiilor, oamenii au început să adapteze conceptul inițial, pe care l-au modelat mai după sufletul lor latin. Și astfel s-a ajuns la ceea ce, probabil, va și dura: la socializarea „cu distanțare”, o noțiune mai ușor de aplicat în viața reală, pe termen mediu și lung.

Ce este socializarea „cu distanțare”, modelul de viață pandemic românesc?

În spațiul public

În spațiul public, socializarea cu distanțare presupune o viață perfect normală, accesorizată însă cu o mască purtată sub bărbie sau sub nas. Masca se trage în sus în spațiile închise și în mijloacele de transport în comun, și în jos în aer liber. În rest, oamenii socializează liber, ca și până acum, cu vecinii, cu prietenii, cu rudele, cu semenii lor din stația de tramvai.

La locul de muncă

Distanțarea presupune tragerea măștii pe (sub) nas 2 metri la intrare și alți doi la ieșire. În rest, viața merge înainte, ca și înainte!

La munte și la mare

În stațiunile pline, se circulă pe străzi la înghesuială, fiindcă românilor le place aglomerația, să vadă și să fie văzuți. Masca se pune unde este obligatoriu, la ceas de seară, se trage în sus când trece jandarmul, în jos când nu se mai vede. La restaurante, se mănâncă mult, mulți și bine, se dă uneori cu subsemnatul la intrare, dar o vorbă spune că un individ l-a semnat pe fostul său coleg de generală ca mesean prin toate stațiunile din țară. La majoritatea hotelurilor cu micul dejun inclus, toată lumea se autoservește, atingând toate mâncărurile.

La distracție

Indiferent că distracția înseamnă drumeții, sală, dans, parașutism sau parașute, acestea se desfășoară, în acest moment, sub forma socializării cu distanțare. Adică, teoretic, cu distanțare, practic, cu socializare.

Doar ipocrizia a crescut; mai punem câte o mască pe față, în rest, viața decurge ca odinioară. Distanțarea socială nu i-a înstrăinat pe oamenii care, după ce au scăpat de frica amenzilor, au reînceput să facă ce le stă lor în fire: să socializeze. Bineînțeles, cu distanțare, să fie totul ”politically corect”.

În politică

În politică, de la distanțare socială s-a ajuns la votare (tot o  formă de manifestare „socială”, până la urmă) cu distanțare. Dacă acum câteva luni, când erau mult mai puține cazuri, politicienii ne-au închis în case, ne-au închis afaceri, spitale și distracții, acum, când pandemia e în toi și zburdă pe câmpiile patriei, suntem chemați la vot. Fiindcă, cei care ne-au ordonat arestul la domiciliu vor să își securizeze punctele electorale pe care (încă) le au, până nu mai fac alte tâmpenii și le pierd de tot!

În loc să organizeze/construiască spitale, politicienii organizează, în această lună, campanii electorale și secții de votare. Românii care toată vara au practicat socializarea „cu distanțare” vor merge în cabine să dea cu ștampila, iar unii dintre ei, să dea și coronavirus.

În plus, încep imediat școlile și facultățile, alte activități ce implică socializare cu distanțare.

Și astfel ne-am putea trezi, peste vreo două luni, într-un plin coșmar epidemiologic, cu noi restricții, impuse de către aceiași politicieni, cu noi mandate și cu un nou tupeu. După ce ne-au chemat la bal, aleșii ne vor „invita” probabil, din nou, la stat în case și la spital.

Iar noi vom rămâne tot fără spitale noi, cu noi restricții, imaginând inventivi noi forme de socializare „cu distanțare”. 

Adauga comentariu