Despre cum muncim 122 de zile pe an pentru cei nefiscalizați: asistații social, evazioniștii, scutiții de datorii istorice, devalizatorii bugetari șamd

Dacă vă întrebați de ce vă cam fluieră vântul prin buzunare, să știți că cheltuielile bugetare depășesc 40% din PIB. Adică instituțiile statului vă consumă aproape cinci luni din munca pe care o munciți, apoi vă cer să mai aveți și amabilitatea de a vă plăti taxele și impozitele. Trista realitate este că, din fiecare sută de lei produsă prin muncă, românii rămân cu mai puţin de 60 de lei. Din care trebuie să-și achite facturile și firmiturile din coșulețul zilnic. Vorbim despre acei cetățeni români care muncesc onest (nu la negru, nu la gri, fără căși cu turnulețe și șasă cai frumoși, fără ajutor de stat de motorină la merțan și chiu șasă), în consecință, au un venit pe care stă ațintit ochiul ANAF.

Presiunea fiscală din România se numără printre cele mai mari din Europa şi din lume. Nu o zic eu, o arată o serie de statistici internaţionale, elaborate de mai multe instituţii şi organizaţii de notorietate mondială. O nouă dimensiune a acestei presiuni este conturată prin intermediul unui indicator pe cât de simplu, pe atât de elocvent: cheltuielile bugetare. În ţara noastră, aceste cheltuieli se ridică de mai mulţi ani la peste 40% din Produsul Intern Brut (PIB), ceea ce înseamnă că în aceeaşi proporţie este consumată şi munca românilor. Iar în ultimii ani, numărul zilelor pe care le muncim pentru a menține liota de angajați din instituțiile de stat a crescut semnificativ. Dacă în 2006, înainte ca economia Guvernului Tăriceanu să înceapă să duduie în așa hal încât liberalii au fost nevoiți să-și angajeze la stat toate neamurile și amicii, românii munceau 129 de zile pentru stat, în 2009 s-a ajuns la 137. În 2010 s-a muncit slugă la stat 147 de zile și am rămas așa o vreme până a venit să ne repare economia Ponta. De atunci slugărim la stat 149 de zile – muncă patriotică. Și așa o facem, în continuare: și sub guvernarea Gudureanu, și sub guvernarea Drojdeanu și sub aceasta Docilă.

Aceste date le găsiți gugălind după studiile CISED.

Zilele acestea am mai dezlegat un mister al acestor zile-muncă cu care își împovărează statul cetățenii. Păi cum altfel să-și plătească lefegii care, de cât au de muncit, au ajuns să se calce în picioare în atribuții. Avem nu mai puţin de 15 autorităţi: Protecţia Consumatorilor, Inspecţia Muncii, Protecţia Muncii, Garda Financiară, Autoritatea Sanitar Veterinară, Garda de Mediu, Poliţia Economică şi altele, care au ajuns să controleaze cu ce anume se ocupă și cum își desfășoară activitatea o simplă covrigărie, cu afaceri de până în 10.000 de euro pe an. Citez și mă crucesc o declarație a unui amărât de covrigar (probabil din Giugiu, că acolo mai au câinii coadă) care s-a plâns mass media: “Sunt foarte multe controale. Este greu să te ocupi de afacere când trebuie să fii mereu pe drumuri cu hârtii pe la autorităţi. Abia deschisesem covrigăria, când au venit inspectori de la ITM (Inspecţia Muncii) şi de mai multe ori chiar cei de la Garda Naţională de Mediu”. Covrigăria omului a avut afaceri de circa 40.500 lei (9.700 euro) şi pierderi de 5.043 lei (1.200 euro). Și pe aceste sume, inspectorii diverselor autorități se calcă efectiv pe picioare. Că sunt prea multe autorităţi care se ocupă de verificări şi ale căror responsabilităţi nu sunt clar delimitate. Cu atât mai puțin vor fi clarificate când și-au bătut joc de definirea penală a abuzului în serviciu.

Iar faptul că toată orgănimea aceasta de control pornește de la presupunerea că oricum covrigarul fură (c-așa-i la noi: funcționarii statului își tratează concetățenii drept virtuali borfași, iar restul “opiniei publice”, rămasă la mentalitatea anilor 50 ai secolului trecut, aplaudă din stradă că “o fi făcut ăla ceva!”), nu justifică armata de “filaizări” ai statului (“filaizăr” sau ascuțitor de piatră – s-ar “traduce” din “nemțeasca” lui tata – și ar fi echivalentul românescului “tăietor de frunză la câini”).

Așa că am să vă las să citiți despre beneficiile scăderii fiscalității dintr-un Raport al OECD privind taxarea și ocuparea locurilor de muncă:

„Impozitarea angajatorilor, mai ales prin intermediul contribuțiilor la asigurările sociale sau prin impozitarea salariilor, descurajează angajarea și munca. Statele pot opera asemenea reduceri cu dificultate, mai ales dacă s-au angajat într-un proces de reducere a deficitelor bugetare. Cu toate acestea, reformele fiscale bine orientate pot optimiza ocuparea forței de muncă prin costuri mai mici”.

Tema discutată în Raportul OECD readuce în prim plan taxarea muncii și a sectorului privat în România, într-un context investițional tot mai volatil. Pentru a atrage investitori și a-și ușura sarcina fiscală, România ar trebui să își pună la punct o viziune pe termen lung a fiscalității proprii. Raportul prinde România împărțită între două curente de opinie, ambele cu argumente plauzibile. O parte dintre economiști susțin reducerea fiscalității, în vreme ce alții se opun. Și, ca de obiecei, când este vorba despre economiști, ambele părți au dreptate. Încep să cred că exact ca și în problema corupților și coruptibililor precum: avocații, politicienii, judecătorii șamd, și 1000 de economiști pe fundul Oceanului ar fi un bun început…

Munca fiscalizată este mult prea impozitată. La un total de 1287 lei (ce corespunde unui brut de 1000 de lei, avem următoarele cifre: net salariat: 675; încasări Stat: 612; Salariatul ia 52,4%, Statul ia 47,6%. Dacă cei 675 de lei încasați de salariat mai consideram ca toți sunt cheltuiți în comerțul “alb”, valoarea TVA plătită de salariat este de 131 de lei. Deci statul ia din muncă (prin impozite directe și indirecte):743 lei (57,7% din cei 1287 cheltuiți cu munca). Rezultă că muncim pentru Stat nu 149 de zile într-un an, ci 271. Și aici asistăm la o prea frumoasă poveste despre statul asistențial: unii doar încasează “zile” de la stat (asistatii sociali). Așa că putem aplica media: “eu mănânc 2 pâini, tu niciuna, statistic vorbind, amândoi mâncăm echilibrat” și-atunci într-adevăr muncim pentru stat doar 149 de zile. În rest, muncim celelalte 122 de zile pentru cei nefiscalizați: asistați, evazioniști, scutiți, devalizatori bugetari șamd. Asta ne dă o idee despre nivelul șpăgilor și evaziunilor: cam 33% din ceea ce muncim cei care mai muncim. Problema este că Statul va fi întotdeauna un “dușman” al celor care muncesc în mod onest. Putem accepta faptul că Statul este un rău necesar, dar care este “nivelul de dușmănie” suportabilă și de la ce nivel (cantitativ și calitativ) începe dușmănia să fie contra-productivă? Contribuţiile sociale pentru sănătate, şomaj, pensii şi diverse fonduri publice, urmate de impozitele pe venituri însumează aproape 48% din veniturile salariaţilor.

Să mărim nițel suma salarială, să pricepem mai bine ce ni se întâmplă. La un salariu de 2.000 de lei, angajatul rămâne doar cu 1.040 de lei, iar angajatorul este nevoit să plătească dublu pentru a asigura venitul net convenit cu salariatul. Iar din ăia 1040 mai dispare și TVA-ul. Să nu uităm că mai există impozitele şi taxele locale (pe locuinţă, maşină, garaj) – şi, mai nou, asigurarea obligatorie, impozitul diferențiat pe destinația clădirilor, impozitul pe aerul de sub cloșcă și terenul de sub casă și te mai miri ce anume. Mai adăugăm taxă de timbru pentru orice hârtiuţă cerută de la administraţie, pentru că sistemul aşa e gândit: te duci la un ghişeu, care te trimite la ghişeul alăturat pentru a lua o hârtie pe care trebuie s-o duci la întâiul ghişeu – numai că pentru asta te duci la al treilea ghişeu unde plăteşti o taxă pentru ca al doilea ghişeu să-ţi elibereze hârtiuţa… Şi tot aşa până înebuneşti ori te decizi, în sfârşit, să emigrezi… Bașca TVA la tot ce cumpără amărășteanul - care merge direct la pușculița guvernului. Acest TVA este un fel de dublă taxare, cel mai mare tun financiar tras tuturor de catre Stat. TVA este dual ca lumina: o dată ca cotă de plus valoare adăugată prețului muncii și o dată ca taxă la produsul cumpărat. Apoi vin să ne șuiere prin buzunare diversele taxe de drum din combustibili, accizele pentru cafea, tutun, alcool și fel de fel de alte taxe cretine.

Adevărul este că politicienii ne interzic dreptul la o viață decentă. Așa că, noapte bună România, pe oriunde te-ai mai afla prin TOP-uri în lume!

Adauga comentariu