Dacă un popor fără istorie este ca un om fără memorie, ce este o țară fără memorie: câtă istorie, în sensul de viitor, mai poate avea aceasta? O țară în care se cântă, de când mă știu, aria uitării pentru ca nepăsarea, acceptarea cuminte și lașă a situațiilor inacceptabile să-și găsească o scuză și să-și poată dormi somnul cel de moarte nația română.
Să se supună sorții – căci așa este înțelept. Aceasta (supunerea față de soartă) este dovada înțelepciunii superioare a întregii nații (“fluieraș de os, mult zice duios”). În plus, “capul plecat, sabia nu-l taie”. De aceea este cu mult mai comodă, pentru cei care știu să profite de somnul națiunii, amnezia.
De aceea propovăduiesc, prin toate mijloacele mass media, uitarea: să nu mai fie nimeni capabil să țină minte nici măcar lucruri extrem de importante. O simplă înșiruire a marilor proiecte extrem de importante pentru români și România, anunțate cu emfază, măcar o dată la patru ani, și abandonate la scurtă vreme după ce profitorii s-au văzut cu sacii în căruță, mi-ar obosi/uza până și tastatura computerului. Aș ocupa și aș bloca on-line-ul (și nici n-aș fi capabil să redau în integralitate memoriei) lista cu tânguielile lăcrămoase care urmează imediat ca scuză faţă de eşecul unor acţiuni pe care nimeni, niciodată, nici măcar nu s-a obosit să le înceapă. Le-ar fi stricat socotelile.
Amnezia s-a instaurat (inaugurat, a fost decretată politică de stat) odată cu îngroparea morților din decembrie 1989 sub tone de coroane festive și discursuri ofilite. Am aruncat în derizoriu Revoluția eliberând, pe bandă rulantă, certificate pentru pensionarii marelui eveniment – certificate obținute, în marea lor majoritate, prin fraudă pe față (că oricum se uită), de către foarte activii nomenclaturiști ai ex-partidului și ai serviciilor sale, azi onorabili oameni de afaceri și/sau politicieni, scutiţi de impozite șamd, să poată onora mai bine sistemul de Pile, Cunoștințe și Relații.
Între timp eroii autentici au fost șterși din memorie. Urmaşii lor și supraviețuitorii au fost schilodiţi în mineriade succesive sau compromişi de către propaganda neocomunistă. “Adevărul despre revoluţie” a rămas vorbă goală, apărătorii lui au dispărut, au emigrat, ori li s-a pus pumnul în gură. Crimele notorii au fost în majoritate prescrise. Medaliile nu mai acoperă rănile făcute de gloanţe, ci piepturile ieşite în faţă, cu aroganță, ale vechilor activiști pe frontul dezinformării publice.
Sub ochii noştri, problemele cu adevărat vitale pentru ţară sunt şmechereşte îngropate în lamentația “acum nu este momentul”, iar România a rămas împotmolită în mersul de melc către reformele economice și politice substanţiale. S-a întârziat cu înnoirea administraţiei centrale şi locale (când ați mai auzit despre descentralizare, despre cele opt regiuni de dezvoltare, despre cei opt guvernatori, despre autonomie administrativ-teritorială, despre subsidiaritate?); clasa politică este nepăsătoare faţă de o profundă eliberare a justiţiei de amestecul vinovat al politicii, dispreţuind respectul pentru proprietate, egalitatea în fața legii șamd.
Doar vechea gardă și a sa camarilă (cea de capitalism și politică de cumetrie) mai are nevoie de protecție. “Ei” sunt încă fragili, nu “firava noastră democrație”, “ei” mai au încă nevoie de amânarea votării unor legi, tergiversarea unor decizii, nepronunţarea sentinţelor în procese lăţite pe ani şi ani din cauza unor “vicii de procedură” şamd. “Ei”, fauna noii burghezii de carton, cei cu datorii de miliarde la stat, autorii de falimente bancare, beneficiarii atâtor privatizări frauduloase mai au nevoie de timp să se pună la adăpost în aşteptarea vreunei graţieri.
De aceea au nevoie de uitare. De aceea ne sufocă memoria sub tone de deșeuri mass media pentru a evita lansarea în spațiul public a discuțiilor/dezbaterilor cu adevărat utile. Cu acest scop în România s-a tabloidizat/manelizat totul: de la modul de-a face politică, la cel de a face averi.
Măcar atâta putem face (este menirea unui adevărat ziarist): să ne păstrăm memoria vie, să nu lăsăm să se aștearnă uitarea peste faptele lor.