Editorial

DEFORMATORII DE OPINIE

O ştire trebuie să răspundă la cinci întrebări: ce, cine, când, unde, de ce?

Dar, de vreo câţiva ani, hipsterimea corectitudinii politice s-a apucat să pună botniţă jurnalismului, asmuţind asupra “ştirilor” haita de “miliţieni ai gândirii” on-line, înarmată cu întrebări total irelevante, fără nici o legătură cu jurnalismul. Cică, “cum m-a făcut să mă simt” (citind informaţia)? Ce stupiditate! Dar cu cât mai stupidă este “legea” cu care înarmezi “poliţia gândirii”, cu atât mai stupide sunt reacţiile acesteia.

Unităţile Militare Mass Media s-au înmulţit de “sfaturi” date de non-jurnalişti privind “depistarea” şi “turnarea” fake-news-urilor, când cea mai de bun simţ soluţie este aceea de a trece mai departe (“dacă nu te simţi” confortabil cu informaţia, sau non-informaţia), dezabonarea prin blocarea celui (celor) care propagă “fake-news” şamd. Dar din lipsa de discernământ a unor miliţieni care se cred jurnalişti, ce poate să iasă decât: “ordnung und disţiplin”? Delaţiune – că aşa i-a învăţat mă-sa şi tac-su lor: pârăşte tot ce nu e după chipul şi asemănarea ta, să-l ia nenea securistu’ şi să-l dea pe mâna lui nenea procuroru’. “Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.

Rezultatul a fost fix după “cum s-au simţit” şefii hoardelor de postaci ai partidelor care s-au apucat să “raporteze” drept “fake news” “la normă”. Cei mai harnici delatori au fost băieţeii şi fetiţele care trăiesc doar ca să impună “civicul” personal tuturor, înclusiv prin forţa pumnului în gură. #Rezistacii, #MiSeCuvinii, #UniţiSalivămii şi alte astfel de lighioane #civice…

“Nu-ţi convine, cară-te”!

Numai că în lumea celor care crează ştirile, a celor care le surprind şi relatează, precum şi a celor care le consumă, lucrurile sunt departe de a fi doar atât de simple. Informaţiile (ştirile) din zona politicului sunt, simultan, adevărate şi false. Totul depinde strict de poziţiile şi preferinţe ideologico-doctrinare, de discernământ, construcţie etică (adică educaţie), simpatii/antipatii sau, pur şi simplu, simplitate mintală.

Ingerinţa politică mascată în bucătăriile celor care relatează (sapă după) informaţie este cea care naşte raportul dintre informare-dezinformare dintr-o ştire. Sensul de citire (de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, de sus în jos, cu josul în sus – fiecare cititor va filtra după criteriile enumerate mai sus: ideologie, construcţie etică, capacitate mintală şamd), nu este criteriu de a stabili falsul sau adevărul. Că “citirea” e subiectivă. Şi la “procesator”, şi la “cititor”.

Informaţia, fie că vine pe canale canale oficiale, oficioase, ziare, agenţii de ştiri, canale de ştiri cu acoperire locală, naţională sau mondială, reflectă mai întotdeauna opinia proprietarului sursei respective sau, în cel mai bun caz, a jurnalistului care o transmite sau chiar o crează. “Obiectivitatea” este un criteriu extrem de subiectiv când lucrezi cu informaţie, când lucrezi cu oameni. Oamenii “aud” ce vor să audă. Deseori suntem în situaţia mutului care-i spune surdului ce să vadă orbul…

Nu există prea multe metode de a stabili cât la sută este realitate şi cât manipulare într-o ştire transmisă chiar de cele mai reputate surse de ştiri (Reuter, CNN, Fox News, BBC, DW). Evenimente majore din ultimii 20 ani (criza iugoslavă, războiul din Iraq, războiul din Siria, migraţia masivă spre Germania şamd), au fost reflectate în funcţie de interesele “plătitorului de publicitate”, inclusiv prin acţiuni de manipulare afectivă şi intoxicare a opiniei publice. Scuzele ulterioare s-au pierdut în zgomotul de fond al altor ştiri. Cadenţa ştirilor care se succed fără a mai putea fi analizate, este tot o formă de manipulare, prin distragerea atenţiei de la adevărata agendă a cetăţenilor, a unei societăţi, a omenirii.

O altă formă de manipulare se bazează pe lenea “funcţionarilor de presă”, a non-jurnaliştilor care iau cu copy-paste comunicate de presă. Conferinţelor de presă şi comunicatelor de presă ulterioare, noi le spuneam “manifestări cu presa” şi nu le băgam în seamă (mai ales comunicatele), decât în măsura în care puneam noi întrebări. Azi nu se mai prea pun întrebări, se ia pe nedigerate: “a zis X”. Cu “contribuţia” majoră a nonjurnalistului către Y: “cum comentaţi”? Şi, tot aşa, X şi-o pasează cu Y, până vigilenţii internetului rămân cu fundul gol: furaţi şi manipulaţi.

Există, totuşi, o regulă simplă, jurnalistică, care ajută mai întotdeauna pentru a te informa corect: asculta şi partea cealaltă. Mai bine aşa decât îndemnul la delaţiune şi practicarea cenzurii. Doar minţile slab mobilate şi care nu-şi găsesc argumentaţie recurg la forţa pumnului în gură.

Jurnalistul nu e nici judecător, nici procuror, ci doar un filtru de informaţie. Dar în ceea ce priveşte conţinutul informaţiei, modul de transmitere a acesteia, proprietarul de mass media îşi poate aroga dreptul de a fi şi procuror şi judecător.

De aceea era mai bine în mass media anilor ‘90 când partidele aveau “presa” lor, iar afaceriştii vechii şi noii securităţi încă nu se chinuiau nici să racoleze jurnalişti să-i facă deformatori de opinie (“sub acoperire”), nici să-şi adjudece trusturi “de presă” care să lucreze (tot “sub acoperire”) conectate la publicitate politică. Culmea este că fix “acoperiţii” fac gura “deontologică” şi “morală” cea mai mare atunci când e vorba să vadă fake news-ul din ograda altora.

Întotdeauna hoţul va striga cel mai tare: “prindeţi hoţul”!

Şi, gata!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *