Ni se şopteşte dinspre Monitorul Oficial că, până la finalul acestui an, Guvernul va introduce în legislația națională cote obligatorii pentru preluarea spre asistență a tuturor persoanelor ce obțin o formă de protecție, autoritățile locale fiind obligate să le asigure refugiaților o locuință socială în aceleași condiții ca și cetățenilor români. Dacă nu poate primi o locuință socială, persoana refugiată va închiria o locuință și va primi de la stat până la 50% din valoarea chiriei, pentru maximum 1 an. Întrebaţi şi voi pe la primăriile voastre cât de pregătite sunt pentru aşa ceva, mai ales la câte locuinţe sociale şi blocuri ANL au mai construit până acum şi raportaţi această „pregătire” la listele pe care îşi aşteaptă un acoperiş social de-asupra capului nişte amărâţi de-ai noştri, autohtoni.
Întrebarea cea mai corectă ar fi: dacă Europa ne-o cere şi Guvernul se conformează, cât de relevante în ochii aceleiaşi Europe, care mimează din gură îngrijorarea, ar mai fi odioasele ordonanţe despre nimic şi orice din Justiţie? Tare îmi e teamă că altele sunt preocupările politicilor corecte în zilele acestea.
Dar, râdem și glumim, în condiţiile în care este extrem de trist cum i se cere acestui Stat să găsească suficientă empatie să se scobească în buzunare să acorde facilități pentru imigranți, dar nu este întrebat dacă mai are puterea să găsească aceeași empatie şi pentru cetățenii săi. I se cere Statului român, care pasează această responsabilitate primăriilor, că doar nu o să atenteze la „penziile” nesimţite ale celor 9000 de securisto-nomenclaturişti pentru care se cheltuiesc 8 miliarde de euro anual din bugetul de pensii, să dea casă sau să suporte jumătate din chiria imigrantului care-şi găseşte una singur. Păi, la ce chirii sunt la Cluj-Napoca, de data aceasta Emil Boc chiar are dreptul să se plângă! Vorbim despre măcar 500 de lei (nu la Cluj!) pe cap de imigrant, în condiţiile în care un român cu handicap (poate, poate), primeşte undeva în jurul a 200 de lei, sau, mai degrabă, nimic.
Nu este prima dată când cetăţenii români cu probleme medicale sau dizabilităţi grave primesc de la stat un ajutor financiar care este pe jumătate din cât primește un refugiat. Din 2015, de când în Europa a început Programul Primul Refugiat, aceştia au primit, în România, 540 de lei pe lună, timp de 9 luni, cu posibilitatea de a prelungi acest ajutor încă trei luni. Un autohton cu handicap grav a primit, indiferent de venituri, un ajutor de 234 lei pe lună și “decât” 193 lei pe lună, dacă a “beneficiat” numai de un handicap accentuat (poate cei cu handicapul accentuat mai iau şi câte un salariu de parlamentar, nu ştiu). Bugetul personal complementar lunar, indiferent de venituri, a fost de 106 lei pentru adultul cu handicap grav, de 79 lei pentru adultul cu handicap accentuat şi 39 lei pentru adultul cu handicap mediu.
Să fie primit, că România este de multă vreme raiul refugiaților. În politică, fireşte. Toți băieții și fetele care ne aruncă bugetele în aer și ne demolează Educația, Sănătatea, Cultura, Investițiile șamd sunt răsplătiți de către ospitalierul și empaticul popor român cu mandate după mandate. Au cerut pământ și apă în anii ’90 și ne-au luat și ceea ce nu le-am dat.
Iar prietenia noastră cu refugiaţii de orice fel e veche de pe vremea lui Nea’ Ceaşcă. Ei îşi „făceau” facultatea la noi, noi ne învăţam cu „Kentul” şi „blugii”, iar Mossadul închidea ochii.
Asta-mi aduce aminte de un banc din acea „Iepocă”. Cică se-ntâmpla pe vremea războiului dintre Irak și Iran. Doi combatanți aflați în tranșee pe linia frontului își aruncau “amabilități” unul celuilalt. La un moment dat unul zice ceva în românește, așa că celălalt ripostează: „Zdii romanește, brieten al meu?” „Jdiu, g-am văgut fagultate la Romania” “Unde, brieten al meu?” “La Gluj, la Medigina, mai! Da tu?” “La Iași, bă, ungurule!”…