Amicii ziarului

De ce nu va avea România o femeie președinte?

Starețul Ioil a făcut o profeție: România va avea o femeie președinte! Nici preoții, nici politicienii de la noi nu au profețit nimic bun în ultimul timp. De aceea fac și eu o profeție politică: după cum susțineam și într-un interviu acordat EVZ în 2010 (vezi AICI), România nu este pregătită să aleagă o femeie în funcția supremă din stat. Și cu atât mai puțin să le propulseze pe Elena Udrea sau pe Monica Macovei la Cotroceni. E adevărat, Germania e condusă de o femeie, Angela Merkel este cea mai puternică reprezentată a genului în lume; chiar și Lituania are o președintă extrem de activă, de altfel purtătoare a centurii negre la karate, iar Finlanda a avut și prim-ministru, și președinte femei.

Din păcate, în România nu există o tradiție democratică a participării femeilor la viața publică și politică. Dacă ne uităm în istoria contemporană, femeile din România participă cu adevărat la procesele democratice abia după 1989, pentru că în comunism votul era complet controlat ideologic. Mai ales că în perioada antebelică dreptul de vot a fost obținut de femei doar în 1938, și a fost drastic limitat de dictaturile consecutive. Prin urmare, istoric vorbind, femeile au un cuvânt de spus în România de numai 25 de ani.

Pe de altă parte, statisticile arată că situația femeilor în România este catastrofală, dacă o comparăm cu situația generală din Uniunea Europeană. Conform datelor Eurostat, în România diferența de salarii (pentru posturi similare) dintre bărbați și femei este de 12%, cu o pondere mai mare a femeilor expuse riscului de sărăcie sau excludere socială la nivel general. Din forța de muncă activă, doar jumătate dintre femei au un loc de muncă (față de ținta de 70% la nivel european), iar inegalitatea femeilor este și mai profundă la nivel decizional – doar un sfert dintre pozițiile de conducere la nivelul instituțiilor publice sunt ocupate de femei. La nivelul Parlamentului român situația este intolerabilă. Avem puțin peste 10% reprezentate în Parlament – cu doar 7,5% în Senat! – într-un dezechilibru major. Nici în administrația locală nu e mai bine: 4,5% dintre prefecți sunt femei, și doar 3,5% dintre primarii din România sunt femei, iar în Guvern nu au fost mai mult de 3-4 femei niciodată. Femeile sunt, evident, subreprezentate în structurile de putere de la noi. Chiar pozițiile ministeriale „atribuite” femeilor au fost sexiste. Am avut miniștri femei la muncă (cine altcineva ar trebui să se priceapă la muncit în România, doar nu bărbații?!), am avut prima femeie ministru la Sănătate, iar de atunci rolurile femeilor au fost limitate la învățământ, sănătate și muncă.

Acum avem două femei care candidează la funcția supremă în stat. Din păcate pentru ambele, figura politică în anturajul căreia aceste femei politice s-au format, Traian Băsescu, este de fapt o figură patriarhal-abuzivă, care le marchează imaginea publică. Însuși principalul suținător ale Elenei Udrea la președinție are un mod de adresare care face ca femeile să fie minimalizate și descrise ca anexe pasive ale dorinței bărbaților puternici în jurul cărora gravitează. Comportamentul actualului șef al statului față de femei este, în fond, reprezentativ pentru modul cum percep bărbații din poziții de putere femeile din sfera publică și privată de la noi. Faptul că poți spune unei femei „păsărică” sau că poți transmite femeilor că obligația lor patriotică este aceea de a face „măcar un copil”, este simptomatic pentru dinamica patriarhală dintre bărbați și femei.

Această postură de femeie ca „protejată” a unui bărbat puternic este recurentă în politica de la București. Corina Crețu, recent promovată în funcția de comisar european, este și ea întruchiparea „protejatei” – femeia care a fost în umbra unui „mare” politician (bărbat) și care urcă în ierarhia structurilor de putere. Ca să nu vorbim despre Elena Băsescu sau o altă fiică și soție bine promovată, Daciana Sârbu – când „tăticul” este președinte, parlamentar și ministru, femeile se „mărită bine”, cu viitori (sau foști) prim-miniștri sau potentați.

„Calitatea” Elenei Udrea de „protejată” a lui Băsescu nu este singurul ei handicap de imagine. Modul cum aceasta a ajuns pe listele de candidați, prin eliminarea din umbră a lui Cristian Diaconescu, o face pe Udrea să fie antipatică. O femeie percepută ca „uneltitoare” și care se folosește de „talentele” ei pentru a învinge un bărbat, este o femeie care inspiră aversiune. Acesta este unul dintre motivele pentru care nici măcar femeile nu votează cu astfel de femei în România.

Aparent, un alt model de femeie în politică este Monica Macovei. Numai că ea face parte din schema generală a femeii verbal-agresive, gen Andreea Paul (Vass), sau femeia impulsivă și „colțoasă” – gen Monica Tatoiu – care nu se teme să se „ia în clonț” cu bărbații. Acest model – parțial asumat și de Elena Udrea – aduce în prim plan angoasa „mamei castratoare”. Femeia care „taie” bărbații și care nu se teme să intre în arena conflictualității publice are o tradiție nefastă în România recentă – o altă Elenă a stat în prim plan politic și rolul ei nefast a rămas înscris în folclorul urban. Românilor nu le plac astfel de femei și nu au susținut electoral astfel de comportamente.

Nu doar în România, femeia politician ar trebui să reprezinte valorile grupului din care face parte și nu să fie neapărat un bărbat cu taior. Singura femeie care a reuşit să capitalizeze în această direcţie a fost Mona Muscă, dar ea a fost eliminată de pe scena publică într-o manieră josnică. Dar opţiunea pentru Mona Muscă (ea avea, la un moment dat o popularitate de aproape 50%, imediat după Traian Băsescu) a arătat că imaginea femeii politician la români rămâne aceea din zona „mamă sau bunică”. În primul rând ea ar trebui să fie o familistă fără pată – nu divorțată, așa cum sunt și Macovei și Udrea. De asemenea, asupra acestei femei politice nu trebuie să existe nicio îndoială la nivel de moralitate privată (cum s-a întâmplat cu ministrul Mariana Câmpeanu, care a fost un experiment eșuat) și nici nu ar trebui să fie caracterizată de agresivitate publică. Pe de altă parte, această femeie ar trebui să aibă o carieră, dar să nu fie din zona capitalismului agresiv (în niciun caz gen Monica Tatoiu); care să fi reușit în viață, dar care să nu poată fi percepută negativ, în modurile despre care vorbeam mai sus – la noi, a avea mult prea mult succes în partea profesională este ecuat în înțelegerea publicului cu incapacitatea în viața intimă.

Această mamă-bunică-mătușă bună, care a făcut carieră ca profesoară sau medic, extrem de prezentă în dezbaterea publică, dar fără să fie incisivă, care să ia atitudine faţă de strategiile bărbaţilor bărbaților politici, să propună teme în dialogul public, fără a fi dominantă, nu a apărut încă. Până atunci, România nu va avea o femeie președinte, indiferent ce cred starețul Ioil și starostele Traian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *