Lumea s-a săturat pe alocuri de bine și caută „cu lumînarea” războiul. După 70 de ani de pace relativă, umanitatea simte nevoia să o ia razna din nou. Într-un război, unul adevărat în care se moare pe bune, nu există iepuri și urși, ci doar supraviețuire. Cineva moare și altcineva rămâne în viață.
În Liceul Șincai din Cluj-Napoca nu s-a tras cu gloanțe adevărate, însă profesorii și elevii au aruncat unii în alții cu vorbe mari, tăceri, priviri și sancțiuni din pix care au lăsat urme adânci în sufletele tuturor.
Inima se vindecă greu și privirea unora dintre adolsecenții cu care m-am întâlnit la Cinema Mărăști joia trecută mi-a comunicat, dincolo de cuvinte, că s-a folosit „artilerie grea” în „schimbul de focuri” dintre cele două părți.
S-a vorbit mult în mass-media despre „cine a tras primul” în acest conflict și mai puțin despre cum de s-a ajuns ca între elevi și profesori să înceapă și mai ales să fie întreținut un joc al puterii.
Cine pe cine, care pe care…
Ursul și-a pus mintea cu iepurașul. Clujul și mai apoi țara s-au împărțit în două tabere.
Unii, nu puțini, au fost de partea profesorilor. Din„ pădurea tutelară” chiar și cel care și-a făcut veșnic cuibus în fruntea învățământului clujean a decretat că: „elevii au fost pedepsiți în conformitate cu legea” .
„Iepurașii” puși pe caterincă și-au atras simpatia publicului din poziția de victime a sistemului comunist opresiv, dar ce zic comunist, nazist de-a dreptul dacă ar trebui să ne luăm după delirul unui „bocănilă” care compara senil și senin, Auschwitzul cu Șincai.
M-am întâlnit acum două săptămâni cu o profesoară de la Șincai, o bună prietenă care fusese și ea „măscărită” de elevii ei. Plângea, părea foarte afectată, mă întreba din priviri de partea cui sunt.
I-am răspuns cu câteva întrebări la care mai adaug una, două: În ce fel comunicați voi cu elevii de au ajuns să vă critice defectele de caracter pe ascuns? Când ați râs ultima data împreună, de voi „urșilor”, alături de „iepurași”? Unde vă sunt acum, în momente de criză și de disperare, elevii preferați care vă umpleau inimile de flori și mailurile de laude după terminarea liceului? Ați rămas singuri? De ce?
Câți dintre profesorii acestui liceu prestigios s-au gândit să organizeze un dialog cald, deshis, între cei 168 de mușchetari și „cavalerii tristei figuri” luați „în balon” cu scopul clar definit ca la sfârșitul întâlnirii, ambele părți să îngroape „securea războiului” și ”să fumeze pipa păcii”?
Bun, o să ziceți că după război, mă arăt și eu viteaz. Păi, stați puțin că războiul nu s-a terminat. Doar 8 din cei 68 de elevi sancționați au depus contestație împotriva măsurilor disciplinare, deci, nici vorbă ca acest conflict să se fi stins.
Toată lumea stă cu „coada sus”. Acum aproape că nu mai contează cine de ce parte a baricadei s-a aflat. Este trist că au existat aceste ziduri între elevi și profesori și au fost construite cu trudă pentru un scop simplu.
Sistemul ipocrit de putere care îi așează pe elevi și profesori în tabere separate și nu în „aceeași oală” a ales să fie perpetuat. Păcat.
M-am făcut că uit să vă spun că eu sunt și profesor de istorie și am peste 100 de kilograme.
Probabil din cauza asta am ales să fiu de la bun început de partea „iepurașilor”, nu de alta dar cum ar fi fost să mă las și eu pe grumazul unor sturlubateci și copilăroși care au în marea lor majoritate o calitate pe care am pus preț dintotdeauna, umorul.
Nu știu cum de s-a ajuns ca umorul să ajungă un omor. Am auzit multe voci groase, mustind de ipocrizie râncedă, ale unor profesori rătăciți pe la catedrele patriei: „Bine, bine, lasă abureala, gluma ca glumă, dar ai văzut caricaturile pline de obscenități? de alea ce zici? sunt tot glume nevinovate?”
Vă răspund cu greutate, pe măsura fățărniciei întrebărilor voastre : Aveți întotdeauna chef de școală? Predați întotdeauna de 10, de credeți că toți elevii trebuie să dea randamentul maxim la orele voastre? nu obosiți? nu greșiți, nu exagerați? vă plac toți elevii? Pe unii, care vă calcă pe nervi, nu-i înjurați cu osârdie în cancelarie și nu râdeți de prostia lor chicotind cu colegii voștri? Dar copiii voștri, de-acasă, nu vă suportă cu greu palmele grele, tăcerea, mânia?
Mi-am amintit din nou de elevii frumoși dar parcă din altă lume de la Șincai, Barițiu și Avram Iancu pe care i-am asculat cu atenție acum câteva zile. Am citit, cat mi-au dat voie, un pic în inima lor nevorbită harta furiei unor copii neînțeleși mai ales de proprii părinți. „Caricaturiștii” citiseră cărți adevărate: „Idiotul, „Război și pace”, „Frații Karamazov” și aveau o poftă nebună să aibă niște frați mai mari ca model.
Acești copii extrem de deștepți nu au vrut să se bată niciodată cu urșii pentru că s-au considerat pur și simplu mai puternici decât ei. Ei au ales să râdă într-o pușculiță a amintirilor în care au intrat cu labele murdare doi urși fără cei 7 ani din pădure.
Dragi colegi de la Șincai și din toate liceele Clujului care apărați cu dinții sistemul de putere dintre voi și elevii voștri, marea problemă a noastră, a dascălilor din sistemul de învățământ, este aceea că majoritatea dintre noi nu mai suntem modele demne de urmat pentru cei pe care trebuie să-i educăm, nu doar să-i învățăm.
Cel mai trist, dragi colegi șincaiști, nu este că elevii au râs de voi, ci că au râs FĂRĂ voi.
Îmi amintesc cu drag de fosta mea directoare, profesoara de franceză, Fabiola Țanu, care ne ajuta de două ori pe an la organizarea unor Baluri ale Bobocilor și ale Majoratului, unde cei mai talentați elevi în a lua peste picior defectele de caracter ale profesorilor, inclusiv ale directoarei, organizau un veritabil festin al băscăliei de unde se înfruptau răzând cu lacrimi deopotrivă, elevi și profesori. Nu urși și iepurași. Înțelegeți?
Dacă profesorii și directorul de la Șincai erau înțelepți, dar nu au fost, într-o seară, în sala de festivități a liceului ar fi vizionat împreună cu elevii caricaturile de pe facebook. Liviu Alexa sunt sigur că ar fi venit cu popcornul.
S-ar fi râs la cele mai reușite, elevii cei mai inspirați ar fi luat un 10 la română așa cum am luat și noi pe vremuri, iar cei care au sărit calul cu obscenități ar fi primit în loc de un preaviz de exmatriculare, un cor de fluierături. Nu credeți că ar fi fost de-ajuns?
După ce veți citi în final cu atenție aceste vorbe grele ale lui Charles Bukowski, „Toți vom muri, fiecare dintre noi, ce circ! Acest fapt în sine ar trebui să ne facă să ne iubim unii pe alții, dar nu o face. Suntem terorizați și anesteziați de trivialități, ne lăsăm înghițiți de nimic”, vă veți da seama că toată povestea de la Șincai nu ar fi fost decât un mare fâs dacă unii dintre profesorii de acolo, mai„ constipați” și-ar fi dat seama că, de obicei înainte de a face caca fac și ei pârț.
Exact ca elevii lor.