Cum poate un film prost să slujească unei politici bune

Cea mai slabă comedie a anului trecut, filmul lui Seth Rogen The Interview, a beneficiat de cel mai bun PR cinematografic cu putință. Ce poate aduce mai multă atenție publică decât un conflict deschis cu un dictator care are predispoziții efeminate (după cum am aflat dintr-o știre recentă!)? Scandalul de presă creat în jurul acestei producții s-a acutizat în urma atacurilor cibernetice îndreptate împotriva Sony Pictures. Acum 10 hackeri nord coreeni au intrat pe lista neagră a guvernului american, iar Statele Unite au impus regimului juche noi sancțiuni financiare. La rândul lor, liderii de dincolo de paralela 38 l-au numit pe Obama o „maimuță nesăbuită din pădurea tropicală”.

Ce s-a întâmplat atât de grav, cum s-a ajuns în această situație? Din partea comuniștilor nord-coreeni, pseudo-asasinatul lui Kim Jong-un a justificat escaladarea conflictul dintre Washington și Phenian. Din perspectiva guvernului american pătrunderile cibernetice în computerele unei firme private au fost percepute ca veritabile atacuri teroriste. Însă, una peste alta, producția Sony a devenit cel mai bine vândut film online al companiei și așa-zisa comedie a înregistrat încasări în SUA de aproape 4 milioane de dolari! Mai mult, farsa devine completă abia atunci când ne gândim că liderului nord-corean a fost înregimentat într-o operațiune capitalistă, având ca beneficiar o firmă globală, care face vânzări cât un sfert din întreg produsul intern brut al Coreei de nord!

Și nu e pentru prima oară când conflictele cinematografice au loc în Coreea de Nord. Un alt exemplu clasic este Die Another Day, unul dintre filmele din seria James Bond, care prezenta sistemul de tortură și detenție al statului comunist într-un mod barbar. În fond James Bond, ca și mulți alți eroi ai filmului contemporan, a fost de la bun început încorporat în serviciul militar și propagandistic al capitalismului. Dr. No (1962) și From Russia with Love (1963) erau de fapt descrieri ale conflictelor deschise cu regimul comunist, de la cursa spațială până la planurile malefice ale agenților secreți sovietici.

Filmul lui Rogen intră în aceași logică. Chiar dacă Interviul este un produs cinematografic de categorie „B”, el este reprezentativ pentru modul cum se duc războaiele mediatice în lumea contemporană. Sigur, războaie mediatice se poartă de mii de ani, de la rescrierea identității galilor din ficțiunea istorică a lui Cezar, până la scandalul Snowden. Există o lungă istorie a manipulării realității în beneficiul celor care dețin puterea politică, iar mijloacele de comunicare au fost mereu utilizate pentru „colonizarea” imaginarului public.

Cinemaul a fost, încă de la inventarea sa, unul din instrumentele predilecte ale propagandelor de tot felul. În Uniunea Sovietică rolul cinematografiei și al cineaștilor în educarea maselor a fost teoretizat de Lenin de la începuturile revoluției bolșevice. Propaganda lui Goebbels a integrat și ea destul de repede cinemaul în tehnicile sale de influențare a opiniei cetățenilor. Dovadă sunt filme precum Jud Süß (1940) sau Der ewige Jude (1940), care îi portretizau pe evrei prin cele mai monstruoase stereotipuri antisemite, finalmente ca pe niște paraziți sociali ce trebuie exterminați. De la ficțiune la acțiune a mai fost un singur pas.

Nici liberalismului democratic nu îi sunt străine aceste tehnici. În fond satirizarea liderilor politici interni și externi a fost mereu o parte esențială a culturilor democratice din Vest. Vă mai amintiți de celebra scenă din Marele Dictator (1940) al lui Charlie Chaplin, în care un personaj cu mustață periuță se joacă cu globul pământesc, izbindu-l cu dosul?! Ironizarea dictatorilor a fost printre cele mai importante metode de subminare a autorității acestora în timpul tuturor conflictelor militare sau politice recente.  

Statele Unite i-au „înrolat” pe Donald Duck și pe Mickey Mouse încă din primele ore ale războiului cu Germania nazistă. De fapt Walt Disney chiar a primit un Oscar pentru scurt metrajul animat Der Fuehrer's Face (1943), unde rățoiul cu voce nazală duce o viață cumplită sub regimul autoritar hitlerist, teroarea cotidiană fiind, de fapt, un coșmar social. Nu e de mirare că, la scurt timp filmele cu Mickey au fost interzise în Germania nazistă, deși se pare că Fuhrerul iubea aceste desene animate. Unii autori sugerează chiar că majoritatea finanțărilor primite de studiourile Disney din timpul războiului veneau direct de la guvernul american. Procesul a continuat și poate așa se explică de ce în Iran au apărut voci care, cuprinse de frica desenelor animate, au cerut interzicerea lui Tom și Jerry pe motiv că ar fi realizate ca parte a unei conspirații sioniste.

Dincolo de teoriile conspirației un lucru este cert. Așa cum arăta Tony Shaw în studiul său clasic despre implicarea Hollywoodului în Războiul Rece, industria filmului din Occident a fost în „stare de război” cu ideologia comunistă timp de mai bine de patru decenii. Producțiile cinematografice integrau în discursul și narațiunile lor delimitări simbolice trasate pe baza dihotomiilor dintre sclavie și libertate, individualism și colectivitate. În plus delimitarea sarcastică de adversarul ideologic, pornind de la superioritatea morală a propriei ideologii și prezentarea caricaturală a dușmanilor a rămas un procedeu predilect pe toată durata războiului dintre capitalismul și comunism. Unul dintre cele mai bune exemple este animația făcută după celebrul roman al lui Orwell, Ferma animalelor, unde regimul sovietic era portretizat ca o combinație malefică de tiranie și prostie. Într-o altă excelentă analiză a desenelor animate, aplicată pe filmele realizate de Chuck Jones, Roger Chapman demonstrează cum personajele aparent dedicate copiilor sunt împărțite în două categorii ideologice, pe de o parte este struțul iute de picior (Road Runner), care întruchipează valorile libertății și ale liberei inițiative, iar pe de altă parte e coiotul, obsedat de distrugerea adversarului, dar care se distruge de fapt pe sine.

Segregarea impusă de „cortina de fier”, era ea însăși o metaforă a distincțiilor dintre ideologiile dominante, iar filmele de la Hollywood au perpetuat această separație ideologică. Majoritatea personajelor negative din marile producții occidentale întruchipau contra-valorile dușmanilor. Producții precum Rambo, realizate în timpul și după conflictul din Vietnam, arată cum funcționează această transformare a realității politice prin intermediul unor media ale fanteziei populare. Aidoma eroului din filmele cu Stalone, imaginarul colectiv era „vindecat” prin intermediul unor victorii fictive ale unui soldat american, care distrugea de unul singur întregi armate ale Viet Cong-ului.

The Interview nu face excepție și, dincolo de lipsa lui de valoare estetică, este un film care ne reamintește faptul că parodia și paranoia se întâlnesc vesele în smintita lume contemporană.

Adauga comentariu