Am ales cea mai proasta zi posibila pentru a fi pietari. E joi, ploua si e frig. Clientela e putina, dar variata, si mai ales fidela, dupa cum aveam sa aflam. Clientii consacrati ai Pietei Marasti au preferinte bine stabilite si fetele noi, chiar daca marfa e de calitate, nu inspira aceeasi incredere.
In piata de legume din Marasti nu exista incalzire, motiv pentru care tarabagiii sunt imbracati temeinic; nu lipsesc gecile de iarna, nici vestele calduroase. Fiecare are cate o constructie de lemn, un mic podium, pe care sta in spatele meselor, ca sa nu le inghete picioarele pe cimentul rece. Taraba noastra e in capatul culoarului, nu chiar pe aleea principala, unde circula majoritatea, dar e vestita pentru marfa buna de Salaj. Spanacul crud, abia cules din gradina, mai multe varietati de rosii, gogonele, ardei iute si cele mai aromate mere sunt oferta de astazi.
Fetele, Elvira si Diana, nepoatele doamnei Ioana, comercianta cunoscuta de toata piata si mai ales de clienti, stau cuminti in spatele tarabei. Au fost singurele din toata piata care au avut incredere sa isi transforme masa in taraba Ziar de Cluj pentru cateva ore. Nu s-au tinut pretioase, nu s-au temut ca le vom speria clientii.
Ne-au oferit locul lor pe “podium” si ne-au aratat cum functioneaza cantarul.
“Aici trebuie sa bagi pretul unitar, e cinci lei la rosii, bagi 5 – 0 – 0 si vezi aici cat costa. In partea cealalta e gramajul”, ne-au facut rapid fetele instructajul. Pungile in stanga, banii marunti sub suportul pe care sta cantarul, marfa, asezata frumos pe taraba. Numai clientii sa vina.
S-ar crede ca e usor sa fii vanzator in piata. Tu ai marfa, clientul banii, schimbul se face natural. Dar nu e chiar atat de simplu. Oamenii trebuie cititi.
“Poftiti la rosii, la spanac!”, ne incercam norocul cu un barbat scund, cu tenul masliniu care se plimba agale pe culoar.
“Vindeti, nu stati!”, ne mormaie el inapoi printre dinti. “E omul de la toaleta”, ne coteste Diana.
Urmatorul client care pare interesat de verdele crud al spanacului nostru gras este si primul servit de noi.
“Va servim cu spanac, domnu’? Uitati ce frumos este. Haideti, luati. Sunt in probe si vreau sa fac impresie buna”, incercam sa il curtam. “N-as vrea sa fiu eu cauza pentru care sa nu va ia”, intra omul in joc si “comanda” un kil’.
Nu toti sunt usor de convins, iar cei pe care am reusit sa ii “incaltam” cu cate o punga de spanac, rosii sau mere s-au lasat convinsi mai mult de calitatea extraordinara a marfii, decat de calitatile noastre de comerciante.
In cele doua ore cat am stat la taraba doamnei Ioana am vandut cam 10 kilograme de spanac. Trecea ca painea calda, iar noi ne-am bucurat ca micutii de bomboane. Fiecare punga vanduta era o victorie personala. Am fost reginele spanacului.
Oameni si oameni
In spatele tarabei am invatat ca exista mai multe tipologii de cumparatori. De la cei mai indiferenti pana la cei prea vorbareti. Dupa o jumatate de ora reuseam sa ii identificam din priviri, de cum se apropiau de rosii. Stiam cand ne racim gura degeaba si cand avem sansa sa mai vindem din marfa.
La orele amiezei, in Piata Marasti se plimba doar pensionarii. Cu cate o plasa in mana, un bagajel pe roti sau cu poseta la subrat, doamnele petrec zeci de minute printre tarabe inainte sa se opreasca la una anume. Daca le vorbesti, insa, s-ar putea sa-ti acorde cateva secunde de atentie. Unii trec fara sa se uite macar la omul care le vorbeste, altii iti acorda, din politete, o privire fugara. Unii se fac ca nu te aud, altii nu te aud deloc.
“Tinerele, tinerele”, spune un barbat cu mustata, trecut de mult de prima tinerete, in timp ce adulmeca merele de pe taraba. Ar vrea sa cumpere ceva, dar doar daca “ii aratam marfa inainte”. Face glume deplasate, sexuale, porcoase.
“Nu-i problema, ca am bani”, ranjeste el in timp ce scoate din buzunarul drept o hartie de 10 lei si una de un leu.
Majoritatea clientilor cunosc standul si stiu ca acolo, in loc de patru fete tinerele, ar trebui sa fie doamna Ioana, matusa din Salaj, care e cunoscuta deja pentru cele mai bune rosii din toata piata. Se uita ciudat la noi cand isi ridica ochii si intreaba fara sa ezite: “Unde e doamna?”.
“Matusa e acasa astazi, noi ii tinem locul”, zambim noi. “Dar avem aceeasi marfa, rosiile au acelasi gust, sa stiti”. Asa ca oamenii cumpara. Unii doar cateva rosii, altii cate un kilogram.
In jurul nostru, oamenii se cunosc, sunt cunostinte vechi. Domnul de la taraba cu fructe ii face avansuri femeii din fata lui, care, printr-o minune, inca vinde ceapa verde din gradina proprie. Vecina din dreapta se uita chioras la norocul nostru de incepatoare intr-ale agatatului de clienti. Din cand in cand, rade pe ascuns cand vede cat de stangace punem spanacul in punga.
“Suntem incepatoare, dar ne straduim”, le spunem oamenilor, care zambesc si ne ureaza succes la vanzare.
Cumparatorii vin in valuri. In 30 de minute vindem cinci kilograme de spanac, dar in urmatoarele 30 oamenii nici macar nu-si intorc privirea. Pe unii reusim sa ii convingem sa se opreasca si chiar sa cumpere, cu o gluma sau o vorba de bine. Primim chiar si sfaturi despre cum se pun muraturile.
La final, pe picior de plecare, vecina de taraba ne intreaba: “de la Ziar de Cluj? Sunteti acolo in practica?”. Nu, suntem angajate cu acte in regula. Azi am vrut doar sa ne punem in pielea dumneavoastra. Si a fost al naibii de greu.