“Contribuabilule român, de bună voie şi nesilit de nimeni, iei în căsătorie pe Doamna Muncă, să-i fii alături la bine şi, mai ales, la greu, până când Moartea vă va despărţi”?

Când oficialii de la Bucureşti se bâlbâie şi se contrazic în declaraţii, înseamnă că românilor li se pregăteşte o nefăcută, iar oficialii nu ştiu (încă) care parte a rahatului pe care-l vor face o vor putea declara curată. Pentru a o da la consum.

Aşa şi cu anunțata reformă a pensiilor din care deja se înţelege că vârsta de pensionare pentru populime va fi cuplată direct de speranța de viață. Adică prostoii contribuabili vor crăpa cu munca-n mână în timp ce privilegiaţii sistemului vor ieşi la pensie direct de pe oliţa creşei.

Nevoia de reformă a pensiilor e evidentă – mai ales după ce banii au fost jefuiţi sistematic pentru privilegii în ultimii 30 de ani, corelat cu evoluția demografică dezastruoasă în care ne aflăm: naşteri puţine, plus vreo patru milioane de meseriaşi în afara graniţelor, în căutarea unui trai mai bun. Dar, din nou, boii decidenţi din România au să-şi pună în faţă căruţa propriilor interese.

După ce au deşelat finanțele publice prin pensii speciale şi reducerea până la ridicol a vârstei de pensionare în armată, poliție, magistratură şamd, vin cu tupeu să ceară românilor să se sacrifice pentru pensiile lor nesimţite şi să muncească până când Moartea îi va despărţi. Practic, vor să căsătorească românul cu munca.

Soluțiile despre reformă nu pot veni de la privilegiații sistemului, adică tocmai de la cei care l-au pus pe butuci. Nu mai bine am începe prin a tăia inechităţile din sistem? Să nu mai muncească unii până la 70 de ani, în timp ce miliţianul şi magistratul se pensionează la 45 - 55 de ani. De ce să nu muncească şi ăştia până la măcar 65 de ani? Şi, odată ieşiţi la pensie, să nu se mai încuibărească tot în bugetul statului într-o sinecură, aşa cum ştim mii de cazuri de pensionari de lux, recuperaţi de amicii lor politici. Cam aşa ca Bonţidean, recuperat din pensie de amicul Boc ca şef al Poliţiei locale.

În plus, speranța de viață este o chestie, iar capacitatea de muncă este altceva. Omul poate trăi chiar şi până la 90 de ani, dar, din păcate, de la 65 - 70 de ani (unii şi mai repede), e vai de el din punct de vedere biologic – mai ales cu sistemul de Sănătate făcut praf de către aceiaşi privilegiaţi ai României. Multora le va fi greu să facă și cele mai elementare lucruri.

Dacă tot au să mătească vârsta de pensionare (şi au să o facă, că urlă foamea de pensii speciale şi privilegii în ei), măcar să coreleze numărul de ore lucrate pe săptămână cu vârsta. De genul: până la 60 de ani, maxim 40 de ore pe săptămână, până la 65 de ani, maxim 35 de ore pe săptămână, până la 70 de ani, maxim 30 de ore pe săptămână. Dar tare îmi e că sclavetele român trebuie să moară cu sapa în mână pe plantaţia noilor nimeniklaturişti şi parveniţi.

Doar zapcii cu biciul îi au pe torţionarii fiscali de la ANAF.

În plus, ca să vedem corect relaţia acestui stat iobăgesc cu munca şi respectul faţă de aceasta: de 30 de ani, în Romania avem un mediu ostil pentru toți întreprinzătorii care nu sunt legați de clientela politică, de baronii locali, sau de lumea interlopă (în fond vorbim despre aceeași mare și fericită familie a statului captiv structurilor mafiote).

Intreprinzătorul român de bun simț este încolțit: pe de o parte îl pândesc slujbașii statului, pentru care, cu cât este mai corect intreprinzătorul, cu atât mai mult îl consideră o vacă numai bună de muls, pe de cealaltă îl pândesc legile făcute de cele mai multe ori la propunerea unor asistaţi mintal puşi politic în sinecuri (în încercarea de a-și justifica salariile din ministere), sau unor șmecheri ce-și protejează prin legi permisive afacerile.

Cheltuielile bugetare depășesc 40% din PIB, ceea ce înseamnă că instituțiile statului consumă pe salarii şi pensii nesimţite aproape cinci luni din munca celor care muncesc și îşi plătesc taxele și impozitele. Din fiecare sută de lei produsă într-un an, cetăţenii rămân cu mai puţin de 60 de lei din care trebuie să-și achite facturile și firmiturile din coșulețul zilnic.

Presiunea fiscală din România se numără printre cele mai mari din Europa şi din lume. Nu o zic eu, o arată o serie de statistici internaţionale, elaborate de mai multe instituţii şi organizaţii de notorietate mondială.

Ieri a aflat și oaia țurcană de la Muncă că trăiește în staulul cu strungă numit România. Și a behăit: ”Sunt îngrijorată de numărul mare de angajaţi, mai ales în privat, plătiţi cu salariul minim”.

Ia să-i silabisesc eu din Raportul OECD privind taxarea și ocuparea locurilor de muncă din România, care este publicat, anual, pe site-ul instituției (citez): „Impozitarea angajatorilor, mai ales prin intermediul contribuțiilor la asigurările sociale sau prin impozitarea salariilor, descurajează angajarea și munca”.

Prin urmare românul va muri cu sapa (sau cu mapa) în mână, pe salarii de mizerie la mult hulitul “privat”, din cauza statului mafiot român care jupoaie și buzunărește angajat și angajator deopotrivă ca să dea salarii și pensii nesimțite frecătorilor de mentă așa ca ea.

Şi, gata!

Adauga comentariu