Din oras

Comunista Amalia respiră adânc și plictisitor

,,Amalia respiră adânc” e noua piesă a Teatrului Național Cluj ce expiră prin toți porii doar un adânc plictis. E un monolog monoton și dezlânat, povestea autobiografică, auto-povestită a unei madame comuniste ce, din tânără „pionieră”, mândria patriei, ajunge soție nesatisfăcută, ce-și satisface însă poftele cu toți tiriștii ca răzbunare pentru micile defecte insuportabile ale soțului, apoi, după Revoluție, devine taxatoare la wc-ul public din aeroport (ocazie numai bună pentru o adâncă și de rahat meditație asupra rahatului național și internațional, panseu încheiat prin concluzia că rahatu-i tot rahat și pute la fel, indiferent de cine e emanat). În mare, asta e povestea, sau asta e ce-am putut reține din vorbele interpretei, Anca Hanu, o actriță foarte talentată, dar pe cât de talentată, pe atât de nepotrivită pentru acest rol. Pe de o parte, fiindcă rolul e prea mic pentru o artistă atât de mare, pe pe altă parte, pentru că Anca Hanu nu e o actriță de forță, cum sunt, de exemplu, Elena Ivanca sau Miriam Cuibus, interprete ce pot într-adevăr susține un one-woman show, și-ți pot juca pe scena goală o oră și jumătate un rol despre nimic, dându-ți impresia că ai văzut totuși ceva. Vocea Amaliei, deși respira adânc, era mereu stinsă, slabă, ca o lumânare abia pâlpâindă, cu sporadice tresăriri ale unei flăcări ce nu izbutea să emane nici lumină, nici căldură. 

Piesa, deși rememora vremuri reci, întunecate, ar fi putut lumina totuși mintea și sufletul spectatorului cu ceva mai mult decât cu povești despre tiriști, cu lamentări și cu ciorbe reîncălzite despre ce-am fost și ce-am ajuns. E drept că replicile sunt pline de metafore, dar niște metafore profunde despre chestii atât de superficiale, încât figurile de stil nu-și aveau deloc rostul, sensul și nu-și atingeau absolut deloc ținta. Mi-a fost greu să urmăresc o oră și jumătate această reprezentație, la care de abia am schițat vreo două-trei zâmbete de complezență, doar ca să nu par din alt film, atunci când sala râdea potolit. 

Nici scenografia nu a scos din impas spectacolul: un perete negru, două scaune, 3 steaguri cu secera și ciocanul, iar în rest, întuneric, umbră și penumbră. 

Adevărul e că nici textul dramatic, aparținând unei autoare contemporane premiate anul trecut de UNITER, Alina Nelega, nu e unul care să inspire altceva decât somn. Am încercat să îl citesc înainte de spectacol, de câteva ori, și niciodată nu am reușit să trec mai departe de primele două paragrafe. Așa că, pentru ceea ce eu numesc a fi o reprezentație submediocră, nu o pot blama numai pe actrița ce-o joacă pe Amalia, ,,vina” fiind a celor ce au luat decizia de a monta așa ceva. Când dramaturgia contemporană colcăie de autori, și mai buni, și mai proști, cu multe piese la activ, chiar ai de unde alege când te hotărăști să faci un spectacol. Din păcate, sute, sau poate mii de texte rămân nejucate, pentru a se juca unul, greu de urmărit și de digerat. Efortul monumental de a memora un asemenea monolog și de a-l interpreta scenic de data aceasta cred că pur și simplu nu a meritat efortul. 

Amalia respiră adânc e o piesă pe care cu siguranță nu o voi revedea. Dacă sunteți rezistenți la plictis și puteți urmări fără dureri de cap o oră și jumătate de banalități fără cap și coadă (a se citi – de logoree), atunci vă recomand această piesă, așa, pentru cultura voastră teatrală… Dacă nu, alegeți alta și evitați astfel pastilele antinevralgice de după. Spectacolul dăunează grav sănătății artistice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *