Fiecare dintre noi are realitatea lui subiectivă, compusă din experiențele proprii de viață avute și interpretările personale ale acestora, bazate pe bagajul cultural unic. Desigur, realitățile se întrepătrund, deoarece suntem ființe sociale, trăim în același mediu și împărtășim diferite situații.
Clujenii au dus însă mai departe această izolare, ridicând individualismul și tribalismul urban pe noi culmi ale progresului. Orașul nostru este schizoid, fiind de fapt o adunătură de mici comunități care nu comunică între ele și de persoane egocentrice și orgolioase, incapabile de un dialog real cu semenii lor.
Oricât de mult ar vrea liderii orașului să ne convingă că suntem o comunitate, aceasta pur și simplu nu există. Semnele sunt peste tot în jurul nostru. Implicarea cetățenilor în viața cetății tinde asimptotic la zero. Simțul civic e muribund, aproape toate protestele făcute la Cluj având teme naționale.
Individualismul poate fi și un semn de renunțare la provincialism. Poate unii vor spune că e dovada de care aveam nevoie că Clujul devine în sfârșit un mare oraș. Lucrul acesta sună foarte frumos, dar nu e bazat pe realitate. Mentalitățile provinciale se păstrează, ele coexistă doar cu pretențiile exagerate și nejustificate ale marilor intelectuali locali, de care n-a auzit nimeni în restul țării.
Clujul, atât orașul țiganilor muritori de foame de la Pata Rât, care scormonesc prin gunoaie, cât și al IT-iștilor din Tetarom, care trăiesc în lumea lor virtuală; este al pensionarilor care își plimbă câinii prin cartier și îi lasă sa umple străzile orașului-comoară de căcat, este al microbiștilor care se bat cu jandarmii și distrug cu graffiti zidurile clădirilor istorice, este al muncitorilor care-și beau salariile de mizerie la bombele din cartier și regretă vremurile bune ale marilor platforme industriale, este al nefericiților care-și pierd viața la păcănele, al studenților care se îmbracă de la second-hand-urile din zona de promenadă, al patronilor care dau șpagă la autorități pentru dreptul de a exista și al tinerilor veniți din zone sărace care primesc sume mici la negru de la aceiași patroni.
Lista ar putea continua, municipiul nostru are multe grupuri sociale. Scopul enumerării nu a fost acela de a jigni pe toată lumea, cum s-ar putea crede. În fond, fiecare grup are uscăturile lui și rareori ele formează majoritatea. Problema este însă alta. Majoritatea tăcută, oamenii aceia mulți care sunt civilizați și serioși, care au pretenția că reprezintă acest oraș, aleg să nu facă nimic când văd felul în care minoritățile agresive, corupte și necivilizate își bat joc de reputația lui.
Și atunci, vina este a noastră, a tuturor. Nu doar a celor care distrug, fură și se poartă ca prima generație în pantofi, ci și a celor care închid ochii la toate acestea. Auto-izolarea, individuală și de grup, nu poate aduce cu sine evoluție colectivă, ci doar suspiciune, violență, indiferență și resemnare.
Clujul are nevoie disperată de coeziune, de închegarea unui spirit local real, de formarea unei adevărate comunități. Cine o va realiza? Politicienii reveniți plictisiți de la București, din funcții mai mari? Naționaliștii care au impresia că-i mai pasă cuiva în secolul XXI de „problemele interetnice”? Ciubucarii din partide, care iau șpăgi de la lebenițari și suplinitori? Tinerele speranțe din partide, care se bat în like-uri pe Facebook, sau bătrânii găinari, care și-au ratat vocația de șefi la C.A.P.?
Poate schimbarea ar trebui să înceapă de la noi, cei care ne tot plângem online și suntem experți în soluții virtuale la probleme reale. Poate dacă noi am ieși din zona de confort și am merge în stradă, am reuși să-i motivăm și pe alții să ni se alăture. Nu pentru a cere pomană de la stat, ci pentru a cere aleșilor să-și facă treaba. Sau mai bine, pentru a ne promova propriile noastre propuneri, pentru un Cluj așa cum ni-l dorim cu toții.
– un text de Adrian Avarvarei jr.