Clujul, oraș cultural. Un ținut în contra-timp

Săptămâna aceasta a avut loc vizita de partid și de stat a președintelui Băsescu în citadela lui Emil Boc. Dincolo de dilema constituțională a prezenței unui președinte (apolitic) la evenimentul unui partid (abia scos la iveală), sau a unui primar membru PDL, dar și membru al Fundației Mișcării Populare, discuțiile din sânul Mișcării Populare la Cluj ridică o serie de probleme relevante pentru identitatea acestui oraș și a locuitorilor săi.

Știe orice student din anul I de la științe politice: ardelenii au fost întotdeauna conservatori. Încă din 1992, peste 66% dintre alegătorii din Cluj votau cu CDR și Emil Constantinescu. Transilvania și Banatul au constituit mereu bazinul electoral principal al partidelor aflate de partea dreaptă a eșichierului politic. Aici, în 1996 Convenția Democrată obținea un scor zdrobitor de 76%!

De fapt, de-a lungul timpului, de aici au fost recrutați unii cei mai conservatori politicieni ai României. De la Iuliu Maniu, până la nepotul lui, părintele Matei Boilă, Clujul a ținut sus stindardul conservatorismul, centrat în o vreme sub numele sugestiv de național-țărănism, apoi în jurul creștin-democrației. Pentru că ardelenii au făcut din Partidul Național, în 1919, cel mai important partid al României Mari, Mișcarea Populară vizează acum același lucru. Nu e de mirare că Mișcarea Populară a lansat aici „pactul pentru Transilvania și Banat”, nu e de mirare că liderii populismului mioritic se adună la Cluj.

Marea problemă este aceea că tradiționalismul ardelenesc tinde să devină, de multe ori, o formă de reacționarism. Reacționarii sunt pur și simplu ostili față de schimbare. iar reacționarismul e un reflex al împotrivirii brutale față de noutate. Primitivismul reacționarilor nu le dă voie să înțeleagă în ce direcție merge istoria, și, pentru că nu o înțeleg, i se opun. De exemplu, în 1848 când întreaga Europă era cuprinsă de febra revoluțiilor – în Ardeal contra-revoluționarii lui Avram Iancu se împotriveau maghiarilor revoluționari. Nu calific aici justificarea acțiunii lor, dar era o formă de reacționarism. Un alt astfel de moment de reacțiune a fost, în istoria recentă, prezența lui Pătrășcanu la Cluj, când acesta a exprima fraza: sunt român, înainte de a fi comunist. A fi lider în comunismul stalinist și să exprimi o opțiune pentru naționalism, este o formă de contra-timp. Moment în care mii de clujeni au aplaudat cuvintele lui Pătrășcanu.

Pe de altă parte, aidoma unui personaj al lui Caragiale, clujenii, ca toți reacționarii, sunt niște suciți. După cum demonstra Corey Robin, „gândirea reacționară” este mereu revanșistă și revizionistă, se întoarce mereu asupra a ceea ce a fost. Ei nu privesc spre viitor, ci întotdeauna văd mișcarea politică prin prisma unei reacții, de unde și numele de reacționari. Reacționarii clujeni sunt pur și simplu suciți ideatic deoarece niciodată nu sunt cuplați la prezent și nu acționează rațional. De exemplu, în 1996, o largă majoritate (peste 300 de mii) a alegătorilor vota cu Emil Constantinescu. Peste 50% dintre aceiași alegători (86 de mii) l-au reales, simultan, pe Gh. Funar! Iar în 2000 încă au mai rămas 65 de mii de fani ai lui Funar (45,8%), iar 118.000 au votat cu Vadim Tudor. Dacă ar fi fost după clujeni, astăzi Vadim era unul dintre președinții României! Cum au trecut clujenii de la Constantinescu la Vadim? Cine să-i mai înțeleagă pe cetățenii acestei urbe? O explicație este faptul că vorbim despre o comunitate care este caracterizată de contra-timp (ca și în contra-revoluție).

Ce înseamnă mai exact contra-timpul clujenilor? Deșii unii îi definesc pe ardeleni ca fiind lenți în reacții, contra-timpul nu înseamnă percepția cronologică. Mai degrabă împotrivirea conservatoare față de evoluția „la zi”. Există o expresie care redă cel mai bine acest comportament aberant al alegătorilor clujeni: a te băga cu oiștea-n gard. Cel puțin în epoca democracției post-decembriste, clujenii au fost mereu cu ruda de la car în gardul politicii.

Prăjina carului a fost o vreme Gh. Funar. Între 1992 și 2004, într-o perioadă când se vorbea despre europenism, toleranță și multiculturalism, Clujul a ales un primar care ducea o politică agresivă de reacționarism etnocentric. Băncuțele (și pubelele) vopsite roșu-galben-albastru, gropile din centrul istoric, monumentele aberante erau simple reacții față de istoria milenară a unei comunități locale. Aici s-a născut un alt exemplu tipic pentru „datul la întors”, „fenomenul Caritas”. A întoarce banii încă o dată a devenit sloganul unui oraș de-a-ndoaselea. Într-o societate capitalistă, care trebuia să se dezvolte prin investiții, Clujul a devenit epicentrul unei scheme Ponzi. Apoi, în perioada 2000-2004, când când întreaga Românie părea vrăjită de cântecul de lebădă al PSD-ului lui Adrian Năstase, clujenii s-au pus cu oiștea în gard și l-au ales pe Emil Boc, în pofida avantajelor de tot felul de care dispunea Ioan Rus.

O altă expresie, mai neaoșă, care denotă acest comportament este: a te pișa contra vântului. O folosesc pentru a descrie acea doză de încăpățânare prostească, specifică acestui grup demografic. El merge de multe ori împotriva valului, iar această trăsătură, aceea de a fi mereu contra tuturor, rămâne o tară, nu doar a clujenilor, ci a tuturor reacționarilor. Iată cum se explică de ce în 2008, același număr de alegători (86 de mii) care, cu numai 4 ani în urmă îl alegeau pe Funar, băgau în urnă votul în favoarea lui Emil Boc (76,2%!). De ce în 2012, când toată România era anti-Băsistă și anti-PDL-istă, clujenii îl realegeau pe Emil Boc primar. Cum la Cluj Boc obținea 40% din voturi, cu toate că restul României vota, în proporție de 49,6% USL.

Când toată lumea spune ceva, clujenii spun „viceversa”. Sunt foarte curios să văd ce vor spune la alegerile europarlamentare. Va mai exista PDL pentru ei? Există Mișcarea Populară? Sau îi va uda iarăși timpul istoriei pe opinci?

Comentarii

Horea

11.02.2014 08:09

Cred ca este cea mai corecta analiza din ultimii douzeci de ani !

Adauga comentariu