Bunica mea, care împlinește anul acesta 94 de ani, are o vorbă: Nu știe țăranul, la ce-i bun șofranul. Mult timp m-am întrebat care este legătura dintre șofran și țăran. Dar, după ce am înlocuit șofranul cu urbanul, lucrurile mi-au devenit destul de clare. Legătura dintre urbanitate și cultură, dintre civilizație, politețe și oraș, dintre viața burgheză și eleganța comportamentului cotidian este obligatorie.
Trebuie spus că „orașul minune”, istoric vorbind, a fost timp de decenii, un simplu sat. După ce Clujul a luat partea răsculaților lui Doja, în 1437, în urma înfrângerii revoltei, clujenii au fost declarați, în totalitate, „țărani”. Urbea își pierde privilegiile și este degradată la stadiul de sat. Orașul a fost mereu înconjurat de țărani furnizori de produse agricole, sau udvornici. Sașii care s-au așezat aici au făcut din locuitorii acestei cetăți adevărați bürgeri.
Mai târziu industrializarea forțată a României din epoca ceaușistă a schimbat și ea structura demografică a localității. În 1941 aici locuiau 114 mii de locuitori, dintre care 11 mii erau români. În 1977 orașul avea 262 de mii de locuitori, dintre care 173 de mii erau români. Un aflux de peste 160 de mii de oameni în aproximativ 4 decenii. De unde venea această creștere demografică? Evident, ea nu era rezultatul unei creșteri spectaculoase a natalității. Și, spre deosebire de orașe precum Brașovul, unde peste 30% din populație a venit din alte zone ale României, noii clujeni ai socialismului au fost în mare parte sătenii periurbani integrați în noul municipiu, Cluj-Napoca.
Urbanizarea și urbanitatea Clujului rămân subiecte de actualitate. Chiar faptul că satul cel mai mare din România, Floreștiul, este de fapt o suburbie a Clujului e un indiciu în acest sens. Comunele periurbane ale orașului (Baciu, Apahida, chiar Feleacul) cunosc și ele o dezvoltare explicată doar de apropierea de Cluj. Care e problema, nu poate țăranul să devină urban? Ba da, dar nu fără șofran.
Revenind la datele statistice. Recensământul din 1930 arăta că aproape 80% din populația României locuia la țară, de aici ideea fundamental „țărănistă” conform căreia românii au „sufletul la sat”. Nu e de mirare că „țărănismul” a fost mult timp una dintre doctrinele politice cele mai importante la noi și că el produce efecte în continuare. Unul dintre filosofii cei mai importanți ai României, care a locuit și a predat la Cluj, a definit acest mod de a gândi drept o filosofie a culturii ancestrale. Pentru Blaga, veșnicia se naște la sat, iar „sufletul satului”, compus din mirosul de fân și fum de horn este, simultan, identic cu sufletul românesc. Acesta e caracterizat prin ritmuri diferite de cele urbane, chiar prin faptul că „orice gând e mai încet”. Există și o încetineală a gândului, dar în lumea contemporană ea poate fi înțeleasă ca o împotmolire a raționalității și ca o respingere a schimbării.
Țăranii sunt mai degrabă preocupați de mistică, blesteme, vrăji și leacuri, decât de dialog și schimb de idei. Cazul recent al unor copii de grădiniță, expuși unui spectacol de teatru cu draci și vrăjitoare este sugestiv. Ce să mai vorbim despre vrăjitoarele care l-au descântat pe fostul primar Apostu prin pădurea Baciu, sau despre episoadele de mistere și magie din aceleași păduri. Avem lângă noi chiar o zonă numită „triunghiul românesc al Bermudelor”, unde sunt văzute apariții de ozeneuri, dematerializări și alte gogorițe, căreia niște intelectuali i-au construit această faimă, din misticism suburban.
De fapt, așa cum susțineau și ideologii din jurul revistei Gândirea, fondată tot la Cluj în 1921 (redacția era pe Calea Ferdinand), matricea noastră este fundamental anti-occidentală. Țăranii sunt dezinteresați de civilizația urbană, pentru că nu are aceeași „simțire” ca și satul. Dar mulți dintre urbanizații recenți manifestă o trăsătură nefastă a țărănismului, care nu este doar disprețul față de dialogul civilizat și urban, ci mai ales pentru o anumită politețe de tip urban (diferită de bunul simț țărănesc). Suburbanul dizlocat la oraș, deși are mașină de zeci de mii de euro, nu ezită să coboare geamul și să te scuipe dacă nu îi cedezi trecerea (chiar și atunci când are restricție de dreapta). Tot el parchează „unde vrea mușchii lui”, de preferință pe pista de biciclete sau pe trecerea de pietoni. Comportamentul primitiv nu se manifestă prin hainele de firmă sau prin ciocații de piele care însoțesc vestimentația, ci prin aruncarea mucurilor de țigară pe jos, a gunoaielor direct din mașină pe fereastră, prin vorbirea cu glas tare la restaurant, în mijloacele de transport în comun și prin înjurăturile asortate.
O altă racilă dintre cele mai adânci ale noului țărănism suburban este tribalismul. „Numai noi și neamul nost” e refrenul preferat al indivizilor organizați în jurul ideii de gintă de sânge. La noi până și găștile intelectuale se constituie pe bază de rubedenie, trebuie să provină din „stratul mumelor”. Priviți în instituțiile de la noi; veți găsi mereu un soț și o soție, însoțiți de o verișoară, de soțul unei mătuși, toți trebuie angajați rapid atunci când un membru al clanului se căpătuiește cu o poziție publică. Priviți puzderia de „neamuri” care roiesc în jurul politicienilor marcați de fibra țărănească.
Suburbanul dizlocat de la sat are și un dispreț suveran față de orice formă de cultură care nu presupune televizorul sau prezența obligatorie la mall. În iulie 2013, Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES) a realizat un sondaj privind consumul cultural la Cluj. Rezultatele șocante au fost prea puțin dezbătute public. Mai mult de un sfert dintre „clujenii culturali” nu cheltuie niciun leu pentru cultură. Trei sferturi dintre „clujenii culturali” nu au fost niciodată la operă și niciodată nu au intrat într-o bibliotecă. Peste 60% dintre clujenii orășenizați nu au mers niciodată la film, nu au văzut niciun spectacol de la teatru și nu au intrat în viața lor într-o expoziție de artă! E o catastrofă la nivelul unei largi majorități a populației acestei localități, care nu mai poate fi descrisă drept aparținând unui oraș.
Idila țărănească, pe care o vehiculează ideologii de factură poporanistă, care refuză să vadă beneficiile urbanizării, e doar o formă de auto-iluzionare. Adevărata lume țărănească funcționa în interiorul logicii sale, respectată de toți, bunul simț și buna cuviință erau legi nescrise care azi nu mai sunt realități. De dragul nostalgiei paseiste nu putem închide ochii la defectele prezentului. Fără electricitate, fără drumuri, fără canalizare, fără instituții de cultură, fără lectură și fără politețe, nu avem decât primitivism. De aceea șofranul e mai scump decât aurul. Nu îl poți purta la gât și nici nu poți să îți „sufli” obiectele de prin casă cu el, ca să pari altceva decât ești. Șofranul e o chestiune de gust. Un gust educat în mai multe generații.