Comisia parlamentară pentru controlul SRI l-a convocat săptămâna viitoare la audieri pe actualul șef al serviciilor de informații. Între timp în interiorul SRI are loc o anchetă internă. Toată dezbaterea din jurul rolului serviciilor de informații ar trebui, însă, să ducă la schimbări profunde în ceea ce privește modul de funcționare al acestora.
Indiferent dacă denunțul făcut de Elena Udrea împotriva generalului SRI Coldea este sau nu întemeiat, scandalul din jurul acestuia ridică, în fond, o problemă fundamentală pentru modul de funcționare al societății noastre. Care este relația dintre societatea civilă și sistemele ierarhic-militarizate (cum este SRI)? Se poate exercita un control civil asupra unor organizații care nu sunt predispuse la control? Aceste întrebări sunt vechi de când lumea, sau cel puțin de când oamenii trăiesc în societăți organizate. În Republica, unul dintre cele mai importante dialoguri socratice despre sistemele sociale și politice, Platon își punea această întrebare, care astăzi este mai actuală ca niciodată. Cine îi păzește pe paznicii puși să ne păzească?
Problematica este extrem de complexă, iar relația dintre militari și civili în democrațiile liberale nu este ușor de rezolvat. Unul dintre cele mai tranșante răspunsuri a fost oferit de Samuel P. Huntington, în studiul său clasic despre relația dintre „soldați” și „statul democratic”. Simplificând argumentul, profesorul de la Harvard a descris nevoia imperioasă a controlului civil asupra militarilor. Acest control trebuie să fie intern, dar și extern, să fie simultan subiectiv și obiectiv. Pentru că, atunci când lupii sunt puși paznici la oi, riscul real este ca ei să se dedulcească la cărnița acestora. Prin urmare societatea trebuie să stabilească reguli și norme prin care să se asigure că lanțurile lupilor sunt suficient de puternice, că dinții lor sunt piliți în mod regulat și că atitudinea lor față de mielușei este una adecvată.
Peter Gill, în studiul său fundamental despre serviciile secrete și statul democratic liberal, a elaborat un model care descrie funcționarea pozitivă sau negativă a „serviciilor” în funcție de relația pe care acestea o au cu societatea civilă, cu statul de drept și propria lor autonomie. „Serviciile” pot funcționa atât ca poliție politică, pot fi instrumente de represiune autoritaristă sau parte a societății democratice. Mai ales în țările unde moștenirea trecutului abuziv-autoritarist se îmbină cu noile tentații ale profitului privat, unde șantajul personal poate fi este utilizat cu scopuri mercantile, controlul asupra acestor instituții „de forță” devine obligatoriu.
Evident, prin chiar natura muncii lor, oamenii din servicii sunt instruiți să „țină secrete” (desigur, o altă întrebare este de ce le-au aflat?). După cum sublinia Pat Holt în volumul despre relația dintre serviciile secrete și democrație, suntem în fața unei dileme. De unde apar problemele? Pe de o parte culegerea de informații și secrete se întemeiază pe abilitatea de face acțiuni „pe ascuns”, și pe de altă parte avem faptul că „secretomania este dușmanul democrației”. În acest context, cineva trebuie să ne ofere garanții că „serviciile” nu numai că nu își depășesc atribuțiile legale, dar, mai ales, că nu încălcă principii etice și atentează la valorile democrației. În literatura de specialitate se folosește conceptul de „efect de blocaj” (chilling effect) pentru puterea exercitată indirect, printr-o amenințare subtilă, dată de simpla prezență a instituțiilor de forță. De aici și metafora „elefantului în libertate”, care calcă peste drepturi civile, peste moralitate și etică profesională numai pentru a-și îndeplini rolul. Cine poate controla elefantul scăpat liber prin magazinul de porțelanuri?
În acest moment a devenit evident faptul că numai controlul parlamentar asupra serviciilor secrete de la noi nu este suficient. Asistăm la un fenomen pe care literatura de specialitate îl descrie drept „triunghiul de fier” (Dan Briody), respectiv la situația în care relațiile oculte dintre puterea economică, cea politică și cea militară din servicii nu mai permite buna funcționare a acestora. Când relațiile dintre membrii comisiilor parlamentare și serviciile de informații, dintre angajații serviciilor și responsabilii din instituțiile menite să le supravegheze activitatea devin prea strânse, atunci trebuie schimbate regulile jocului. Cazul numirii lui Teodor Meleșcanu într-o funcție ministerială, imediat după încetarea activității ca șef de servicii este la fel de ilustrativ ca și situația în care se află Sebastian Ghiță, care este acuzat de raporturi neadecvate cu directorul unui serviciu pe care ar trebui de fapt să îl monitorizeze.
O mare parte din „mitologia serviciilor” este întemeiată pe ideea că natura clandestină a activităților specifice nu permite accesul „civililor” în universul „specializat” al culegerii de informații „Civilii”, se sugerează, nu pot să asigure siguranța unor informații cu un puternic caracter „militar și secret”. Dar tocmai circuitul unidirecțional al informațiilor, dinspre „servicii” înspre puterea politică este principala problemă. Întrebarea fundamentală este următoarea: față de cine au obligații ofițerii de informații? Față de un lider autoritarist, față de o elită politică restrânsă, sau față de o societate democratică? O altă problemă majoră decurge din mentalitatea de „club select”, de instituție „specială”, cu reguli „aparte”. În statele civilizate „modelul J. Edgar Hoover” nu mai este de mult actual. Acum „comunitatea serviciilor” trebuie să facă parte din comunitate în ansamblul ei, nu să fie un corp străin, cu reguli distincte, să funcționeze pe criterii diferite de restul instituțiilor democratice. Principiul este acela că trebuie să existe o componentă publică obligatorie în desfășurarea activității serviciilor.
Situația din România nu este fără precedent. Cred că acum trebuie să trecem printr-un „al treilea val de democratizare”, similar cu cel care a avut loc în Portugalia după căderea regimului militar. Trebuie instaurate mecanisme suplimentare de control democratic asupra serviciilor secrete, care să includă și o componentă publică, care poate fi descrisă prin câteva concepte majore: control civil, transparență comunicațională și neutralitatea politică. Un model funcțional pentru controlul civil este cel al organizării serviciilor secrete braziliene – el este asigurat prin existența unui „Secretarial al siguranței instituționale”. O asemenea structură civilă, subordonată Președintelui, ar avea posibilitatea de a coordona, verifica și supraveghea toate activitățile structurilor militarizate de informații. Membrii acestei comisii ar trebui să fie atât responsabili ai serviciilor, cât și personalități publice, membri ai societății civile, care să fie garanții neutralității sistemului de informații.
Mecanismul face parte din conceptul de responsabilizare tripartită descris de către Andreas Schedler (1999). El a avansat ideea că, pentru responsabilizarea instituțiilor din „noile democrații”, trebuie să existe un control pe verticală, pe orizontală și prin respectarea celei „de-a treia dimensiuni”. Primul nivel de control, cel vertical, este deja aplicată în sistemul românesc, cu mai multă sau mai puțină eficiență. Există o structură ierarhică ce descrie modul de funcționare (juridic, instituțional) al serviciilor. Adăugarea unei noi instituții de supraveghere și control ar întări această componentă. De asemenea, supravegherea comportamentului unor astfel de instituții s-ar putea exercita, de exemplu, prin intermediul avocatul poporului, care ar trebui să beneficieze de posibilitatea de a realiza un audit în cadrul acestor instituții, cu acordul acelui consiliu prezindențial despre care vorbeam anterior.
Însă marile deficiențe, care nu sunt reglementate, se găsesc pe celelalte două paliere de control. La nivel orizontal trebuie întărită obligația serviciilor secrete de a furniza date și informații prin diseminare publică, prin intermediul unor platforme online și tradiționale, care se poate concretiza prin publicații periodice, articole și studii, precum și seminarii sau alte activități cu caracter public. Pentru aceasta este nevoie de un proces transparent de declasificare de informații, permiterea accesului cercetătorilor și al universitarilor la datele culese, chiar o mai bună relație cu jurnaliștii de investigații sau cu presa în general. Aici nu este vorba de accesul public la informații „sensibile”, ci înțelegerea faptului că serviciile trebuie, ca orice instituție democratică, să servească interesului public și nu intereselor private. Cei care sunt sceptici (sau curioși) în ceea ce privește această componentă, o lectură a site-ului CIA este mai mult decât ilustrativă pentru cum funcționează această obligație; de la un blog activ, până la publicarea de studii și cărți de specialitate, deschiderea spre spațiul public este posibilă și necesară (https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications)
Acestea lucruri trebuie completate cu alte mecanisme orizontale, care trebuie reglementate prin lege. O componentă esențială rămâne instituționalizarea controlului intern, prin formalizarea legislativă a instituției denunțului civic (sau „wistleblower”), prin care un funcționar care dezvăluie informații sensibile, de interes public, să fie exonerat de obligațiile date de poziția sa oficială. Obligația de a dezvălui fapte de corupție, încălcare a legii sau orice alte acțiuni inadecvate trebuie să fie formalizată juridic (simultan cu protejarea celui care face dezvăluirile). Nu în ultimul rând trebuie instituite mecanisme de responsabilizare a lucrătorilor din serviciile de informații. Așa cum și alte meserii (doctori, avocati, jurnaliști) au coduri deontologice, este imperios necesară redactarea sub forma unui document public, care să accentueze faptul că angajații din servicii trebuie să respecte regulile unei vieți democratice, valorile unei societăți pluraliste, drepturile omului, libertățile individuale și civile. Așa cum a arătat Glenn Hastedt (1991), deși controlul formal este important, la fel de importante sunt normele și valorile informale ale instituției. Lucrătorii din servicii trebuie să înțeleagă că nu sunt în război cu propriii cetățeni, ci că se află în slujba intereselor acestora.
În cele din urmă o a treia dimensiune trebuie impusă, care ține de respectarea prevederilor internaționale, cum sunt deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului sau ale altor tratate și acorduri la care statul român a aderat.
E o constatare de bun simț: dacă SRI are dreptul să ne monitorizeze pe noi, cetățenii, noi de ce nu am avea dreptul să monitorizăm activitățile lor?