,,Ce nemaipomenită aiureală!” e una dintre puținele piese de teatru ce recreează la modul autentic o lume. E o reprezentație teatrală unică, în care chintesența istoriei universale și personale, dramele, zbuciumul, revoluțiile, evoluțiile și involuțiile sunt condensate prin intermediul artei și servite pe scenă într-un microcosmos teatral ce simbolizează macrocosmosul vieții.
Un nou locatar vine într-o locuință plină de oameni, de vecini, de apropiați, care, indiferent că îi dau palme, avertismente, sărutări, într-un final se dovedește că ,,au ținut la el”. El, însă, e absent – pe lângă ființa sa trece întreaga istorie a lumii, concetățenii și convivii săi se omoară, dansează, scandează aiureli sau tirade filosofice, în timp ce el, aiuritul suprem, mănâncă și bea impasibil la o masă oarecare, într-un restaurant ca oricare altul.
În marea de manechine – personaje, Personajul stă singur între oameni, și privește impasibil și aiurit, în timp ce în jurul său de dezlănțuie un absurd și mult prea omenesc potop de întâmplări și de persoane. Vecinii săi sunt nebuni și haotici, obsedați și obsesivi, se consumă între ei, în timp ce el consumă doar ce are în pahar și-n farfurie. Vecinii îl caută, i se destăinuie, și-l deranjează cu specificul vieții lor excentrice și iraționale, îl deranjează știind că-l deranjează, dar ce e viața, dacă nu un mare deranj! Revoluțiile vin și trec, oamenii scandează când pentru democrație, când pentru dictatură, nu contează! Ceea ce contează e că se scandează, că toți își trăiesc viața paroxistic și pasional, până la ultima clipă, uneori și după aceasta, pentru că toți după ce mor se ridică și pleacă, se regrupează și defilează pe scena pe care, în acorduri de pian, trece întreaga absurditate a lumii.
,,Ce nemaipomenită aiureală!” e o biografie teatrală a unor personaje goale, și la propriu, și la figurat, ce în chiloți sau de-a dreptu-n fundul gol se iubesc sau se bat, pe-o masă, sau toate-ntr-un pat, într-o aiureală generală, cu sens.
Sensul acestui spectacol e sensul vieții, vanitas vanitatum, lupta în zadar pentru toate, pentru ca în final de toate să se aleagă praful. Fiindcă personajul principal se trezește la sfârșit doar cu o valiză plină ochi de praf și cu vocile urmașilor celor alături de care i-a trecut viața, care îi spun că în ciuda tuturor aiurelilor, părinții lor, străini pentru el, vecini doar de lume, ,,au ținut la el”. Și sentimentele devin astfel, ca și persoanele, vorbele și faptele, doar o mare farsă și o teribilă aiureală!
Lumea lui Ionesco, recreată magistral în regia lui Silviu Purcărete, e una ce te absoarbe efectiv spre scenă, ca un tunel în timp și-n spațiu, în care doar luminile teatrale îți mai luminează mintea și sufletul. Piesa e catharsis pur de-a lungul multor secvențe ale sale și doar Purcărete știe să îmbine atât de perfect muzica cu jocul scenic, cu scenografia și cu luminile, contrapunctul, amalgamul tuturor mijloacelor utilizate dând naștere unui univers stilizat, ce contrage și reduce la absurd marele univers. Piesa e pe alocuri geniu pur și coloana sonoră, pe care o putem regăsi și în teatrul-film ,,Undeva la Palilula”, al aceluiași regizor, urlă pustiul din oameni, din câini și din manechine.
Scenografia e compusă dintr-o grămadă de manechine, unele însuflețite, altele butaforie, ce simbolizează, desigur, manechinăria umană, semenii noștri fără chip și fără nume ce ne însoțesc drept figurație, drept umplutură în viață. Dintre manechine se desprind, rând pe rând, personaje animate, ce se spionează și se ucid reciproc, ce se dedublează, se dublează, se cvadruplează, se cvintuplează, în așa fel încât unul și același personaj e uneori multiplicat în patru, în cinci, în șase… Așa se face că și atunci când personajul e doar unul, vorbește pe 3-4 voci, spectatorul putând vedea limpede actorii ce-i interpretează multiplicat glasul.
E un teatru al absurdului ce vorbește despre realitate, despre măști, despre simulacrul vieții în care de multe ori jucăm roluri, în care de cele mai multe ori suntem mai multe persoane în una singură.
Nu e de mirare că pe scenă, la finalul spectacolului, trece și-un câine, în carne și oase, după ce toată piesa câinii au lătrat a pagubă și au făcut ca toți dracii, simbolizați însă prin mopuri, ce se mișcau mușcând din personaje și hărțuindu-le simpatic.
În nemaipomenita aiureală scenică, dincolo de fundul actorilor și-al actrițelor, vezi fundul sensului existenței, ce e de multe ori, și mai ales după ce tragi linia la final, o nemaipomenită aiureală, o nemaipomenită chiloțăreală, pur și simplu, un mare și nemaipomenit fund.
Spectacolul e o poezie. Indiferent că îl veți interpreta ca atare, și-i veți găsi un infinit de semnificații, sau că-l veți vedea ca fiind lipsit de sens, vă va prinde cu siguranță atmosfera, vă vor amuza glumele absurde și vă va încânta întreaga coloană sonoră. Dacă pe lângă asta, mai punem și talentul actorului ce interpretează personajul principal, Cornel Răileanu, fundul gol al lui Ionuț Caras pentru spectatoare, și fundurile și sânii voluptuoși ai actrițelor, pentru spectatori, la această reprezentație aveți cu siguranță ce vedea!
Eu am mers a doua oară, și fiindcă dintr-o poezie înțelegi la fiecare recitire altceva, neplictisindu-te astfel niciodată, voi mai reciti cu ochii sufletului, cu siguranță, și a treia oară, această poezie teatrală unică de felul ei, în repertoriul Teatrului Național. Din păcate, de această dată (22 ianuarie) sala a fost pe jumătate goală, dar, din fericire, în goliciunea ei, a avut ce aplauda, pentru că spectacolul nu a fost o aiureală, cum sunt atâtea, ci o desăvârșită și nemaipomenită aiureală!