Casa in care locuiesc 100 de suflete. "Cine ramane ultimul sa inchida usa"

„Heirup! Heirup!”. Sania se invarte in cerc pe zapada topita, amestecata cu apa ce curge in siroaie reci la cismeaua din fundul curtii. Pe ea stau doi copii – unul de cativa ani tine strans in brate un prunc ce sarbatoreste acum prima iarna. Picioarele ii atarna desculte pe marginea saniei, dar ochii ii rad in timp ce apa tasneste de sub talpile de fier alunecande. Maica-sa e ascunsa in spatele unei perdele de paturi, cearsafuri si haine, cu picioarele ude si mainile inghetate. Acolo, in mijlocul strazii, spala haine de cand se stie.

In casa in care locuieste ea mai stau, cu acte in regula, aproape 100 de oameni, toti inruditi. Frati si surori, nepoti, bunici, parinti si matusi, cu totii impart o cladire ce s-a transformat, in ultimii 40 de ani, intr-un cartier minuscul, cu zeci de intrari si iesiri, cu ferestre cat palma, in care numarul paturilor il depaseste pe cel al usilor. In camarute de doar cativa metri patrati dorm, in fiecare noapte, cate zece suflete, pe canapele incropite si podele ce se transforma, dupa ce se intuneca afara, in divane ad-hoc. 

Femeia se sterge pe fusta, isi sufla in pumnii vineti si-si ridica din pamant ochii verzi, atat de frumosi. „Mai bine mergeti in spate, acolo e bulibasa”.  

In capatul unui hol ingust, printre pereti de covoare si paturi intinse pe garduri si sarme, un barbat crapa, cu toporul, bucati de pal. Le-a gasit la gunoi, acolo de unde a mai adus si alte lemne, crengi, bucati de mobilier; orice poate taia si pune pe foc. Bulibasa il priveste parinteste si ii arunca, din cand in cand, cate o bucata de lemn pe care barbatul o crapa obedient. Batranul, cu mainile adanc indesate in buzunarele gecii ce se chinuie sa-i cuprinda burta, vorbeste incet si rar.

„Am venit aici in 1976. A trecut multa vreme de atunci si casa s-a schimbat. Acoperisul sta sa cada, ne chinuim de cateva luni sa strangem bani sa-l reparam. Ce am putut sa facem noi, am facut”. 

Priveste in sus si ofteaza. In afara de el, care are 72 de ani, niciun alt barbat ce locuieste in casa de pe strada George Stephenson nu mai are un venit stabil. Banii lui din pensie sunt singurii care vin in fiecare luna, orice s-ar intampla. 

„Restul muncesc cu ziua, cand si pe unde apuca. Femeile cauta lemne, fac de mancare, dar macar copiii merg la scoala. Macar atata noroc”, isi masoara el cuvintele. 

In camaruta in care doarme Bulibasa mai stau noua suflete - doua dintre fiicele lui, maritate, cu copii cu tot. Femeile, de o frumusete izbitoare, stau adunate in jurul unei sobe cu plita, pe care sfaraie o tigaie. Gatesc cartofi, asa cum au gatit si ieri, si alaltaieri, si saptamana trecuta. 

„Nora mea are 10 clase, in alte camere mai sunt fete care au liceul. Si copiii nostri merg la scoala, sa stiti, ca asa o sa le fie mai bine”, spun ele, intr-un glas.

Niciunul dintre oamenii care locuiesc aici nu primesc ajutor social sau sprijin de la Primarie. Atat timp cat au o adresa stabila, problemele lor nu intra in atentia municipalitatii. Nici macare cele ale copiilor pentru care toata familia extinsa de pe strada George Stephenson isi doreste un viitor mai bun.

Bulibasa se uita iar la acoperis si vorbeste incet si rar: „Am 72 de ani, credeti ca eu mai sper ceva? Cine ramane ultimul, sa inchida usa”.  

Comentarii

victoria

06.01.2016 18:41

Fac si ei ce pot : copii !

Dan

06.01.2016 21:46

Pentru ăștia n-a făcut Boc niciun comandament ? Sau poate e același cu somnorilă Șurubaru președinte ?

Adauga comentariu