Când viața joacă teatru cu moartea…

Când viața joacă teatru cu moartea la Teatrul Maghiar de Stat Cluj se naște o piesă cu totul și cu totul deosebită! „Cartea bătrânilor”, cum este intitulată ea, e inspirată după un poem de Szilágyi Domokos, care la rândul său s-a inspirat din desenele lui Plugor Sándor. Regizoarea, Mihaela Panainte, a continuat acest melanj al artelor, introducând în scenă pantomima, poezia textului dramatizat și cea de atmosferă, poezia măștilor și a costumelor și muzicalitatea sunetelor non-melodice, a zgomotelor, o muzicalitate macabră, terifiantă.

Scenografia jocului cu moartea este una austeră, formată din draperii-folii de plastic ce ilustrează, prin jocurile de lumini și de umbre, ludica iluziilor vieții. În final, toate foliile sunt îndepărtate, iar sala rămâne goală, plină doar de fum, semn că toate iluziile au dispărut, odată cu moartea. 

Despre moarte este vorba în întreaga piesă, despre iminența morții și despre atitudinea omului în fața marii treceri care, în cazul de față, îl înspăimântă, îl întristează și îl deprimă pe cel care, după ce și-a trăit tinerețea și maturitatea, se agață la bătrânețe de o viață care, însă, nu îi mai poate oferi nimic.

Áron Dimény și Ferenc Sinkó sunt actorii care îl interpretează pe bătrân și, posibil, pe alter ego-ul său, actori în pielea cărora pantomima devine un limbaj teatral mai expresiv și mai grăitor decât orice replică. Porțiuni mari din acest spectacol sunt dedicate pantomimei, teatrului de mișcare, în speță de mișcare lentă, fioroasă, însoțită de sunete ambientale cumplite și de onomatopee îngrozitoare emise de personajele care poartă măști monstruoase, care își târăsc sicriul, îl probează, familiarizându-se cu obiectul care le va deveni casa cea de veci a trupului. 

Spectacolul, inspirat de o poezie, rămâne un poem, unul simbolist, plin de spleen, de agonie, de o sinestezie care te face să auzi colorat, să vezi sonor, să intri trup și suflet în atmosfera scenei pe care se pictează, pline de artisticitate, stări și sentimente înglobate într-o estetică a urâtului vieții aflate în fața morții. Un umor negru rupe uneori ritmul dens al reprezentării, făcând spectatorii – majoritatea lor foarte tineri – să zâmbească, dar nu mult, pentru că imediat ritmul revine la un calm deplin și profund, trenant, pe fondul căruia se desenează elemente din viața care s-a scurs iremediabil (începând de la naștere și până în momentul renașterii în viața de apoi). 

Spectacolul durează puțin peste o oră, iar la final spectatorii, majoritatea de etnie maghiară – recomand acest spectacol și celor care nu înțeleg limba maghiară, pantomima fiind un limbaj universal, care poate fi înțeles de oricine! – spectatorii au dat dovadă de un lucru pe care în teatrele românești nu l-am mai văzut. De coeziune de grup și de o educație teatrală care îi făcea să aplaude ritmic, melodic, toți ca unul și unul ca toți. 

Astfel, la încheierea spectacolului, după sentimentele care mi-au fost insuflate de jocul actorilor, personajul colectiv, care devenise spectatorul, a reușit să îmi inspire și o senzație plăcută de apartenență la o comunitate bine închegată a iubitorilor de teatru. Aplauzele orchestrate, aproape muzicale, au fost meritate pe deplin, pentru că piesa aceasta este una, pe cât de sinistră, pe atât de valoroasă! Nu e genul de spectacol la care aș merge pentru a doua oară, însă orice împătimit al teatrului ar trebui să vadă „Cartea bătrânilor” măcar o dată!

Foto: István Biró, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Adauga comentariu