Prof. dr. Alexandru Diaconescu:
Am primit deja mai multe invitaţii la tot felul de colocvii şi simposioane aniversare a Marii Uniri, care se vor desfăşura înceăpând cu luna mai anul curent. Pentru comemorarea evenimentului se pregătesc volume aniversare, care vor fi lansate în această perioadă. De fapt, anul 2018 este numit în mod impropriu „anul centenarului Marii Uniri”, căci pentru orice român, care a învăţat un pic de istorie la şcoală, ar trebui să fie mai degrabă un an de post, rugăciuni şi reculegere, cel puţin până la 1 Decembrie.
În realitate unirea Regatului României cu Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul, s-a desfăşurat treptat, prin victoria asupra armatei bolşevicilor maghiari şi cucerirea Budapestei în 4 August 1919 şi s-a desăvârşit ulterior (prin semnarea Tratatului de la Trianon în 1920, adoptarea Constuituţiei Marelui Regat al României în 1921 şi încoronarea de la Alba Iulia din 1922! Dar, ne-am obişnuit să furăm startul şi – în lipsa unor realizări adevărate cu care să ne putem lăuda – se conturează deja o re-editare a „festivalului Cântare României”, de care cei bătrâni îşi amintesc cu jenă.
Ce comemorăm? Acum 100 de ani, pe 5 martie 1918 se semna tratatul preliminar de pace de la Buftea, iar la 7 mai pacea definitivă de la Bucureşti, care consfiinţea scoaterea Regatului României din război.
Contrar dezideratelor exprimate de aliaţii noştri occidentali, încă din decmbrie 1917 ai noştri au cerut armistiţiu. Deşi la Mărăşti şi Mărăşeşti ofensiva Puterilor Centrale asupra a ceea ce mai rămăsese din România, adică Moldova de dincoace de Prut, fusese stopată, izbucnirea revoluţiei bolşevice a scos Rusia din Război şi apoi inevitabil şi România a fost eliminată de pe frontul de est. Istoricii noştri se vaietă că la Conferinţa de Pace, care a urmat după război, puterile Antantei nu ne-au acceptat ca pe un partener egal cu ele. Păi, dacă practic am capitulat şi după un an, în noiembrie 1918, cu o zi înainte ca Puterile Centrale să se prăbuşească, le-am redeaclarat război, cum era să fim trataţi?! Este drept că majestatea sa regele Ferdinand a tergiversat şi nu a ratificat niciodată tratatul de la Buftea-Bucureşti, dar de facto România fusese scoasă din război încă din decembrie 1917.
Acum 100 de ani România nu era decât o pată de noroi pe harta Europei.
Conform tratatului de pace de la Bucureşti din 7 mai – 24 aprilie 1918, care relua termenii conveniţi la Buftea încă din 5 martie, Muntenia şi Oltenia erau sub control german, Dobrogea era administrată de bulgari şi de Puterile Centrale, României fiindu-i alocat doar un culoar de la Bucureşti la Constanţa. Bogăţiile naturale, inclusiv petrolul, erau concesionate Germaniei pentru 90 de ani, iar navigaţia pe Dunăre era cedată Puteriloc Centrale. Practic casa regală română nu mai controla decât Moldova. Ce-i drept, în condiţiile prăbuşirii autorităţii publice în Ucraina, aceasta nu s-a putut opune unirii Basarabiei cu România, în 27 Martie. Această situaţie nenorocită s-a menţinut pe tot parcursul anului 1918, drept pentru care spuneam că 2018 ar trebui să fie un an de post şi reculegere, nu de festivisme ieftine.
Primul Război Mondial nu s-a încheiat prin victoria zdobitoare a Antantei şi cu atât mai puţin capitalele, Viena şi Berlin, nu au fost ocupate de învingători, cum s-a întâmplat în cel de al Doilea Război Mondial.
Practic în noiembrie 1918, când Austro-Ungaria şi apoi Germania, au capitulat trupele lor se găseau încă pe teritoriul inamic. Cei care au defectat au fost propriile trupe, cuprinse de un fel de „avânt revoluţionar”, care s-a manifestat prin dezertări în masă. În aceste condiţii de „vid de putere” (la Viena singurii care nu au fugit au fost militarii ardeleni conduşi de Iuliu Maniu, care timp de săptâmâni au asigurat ordinea în fosta capitală imperială), Adunarea Românilor de la Alba Iulia a avut un impact simbolic decisiv. Conform hotărării acestei adunări, care proclama solemn unirea (voi reveni asupra acestui aspect), Transilvania urma să fie condusă de un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent, care timp de un an sau doi, trebuia să pregătească tranziţia spre unirea cu regatul României. Problemele erau multiple şi complicate, nu doar sub aspect administrativ, sau cultural, ci mai ales patrimonial. Despre cum s-au îmbogăţit peste noapte „miticii” şi complicii lor ardeleni (că şi ei săracii erau hămesiţi după atâtea decenii de administraţie austro-ungară) şi despre surprinzătoarea asemănare cu România anilor ’90, voi reveni într-un un studiu aparte. Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia a fost respinsă în data de 9 decembrie 1918 de către guvernul maghiar, dar la 24 decembrie este emis la Bucureşti decretul de recunoaştere a unirii cu Regatul României şi cel de organizare a acestor teritorii. Deşi „Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria” a funcţionat între între 2 decembrie 1918 şi 4 aprilie 1920, în realitate membrii săi „nu au dansat decât o primăvară”, căci în Ungaria s-a instaurat guvernul bolşevic al lui Bela Kun (un evreu maghiarizat, născut în Cehul Silvaniei). Acesta promitea refacterea Ungariei Mari prin anexarea Slovaciei şi Transilvaniei şi intenţiona să realizeze apoi unirea Ungariei Mari cu Ucraina bolşevică, drept pentru care a trecut la anexarea Slovaciei. În data de 16 aprilie 1919 Bela Kun declară război României şi declanşează imediat ofensiva. Avea o armată pestriţă de vreo 120.000 de oameni din care regimentul secuiesc (cca. 12.000) era una din unităţile de elită. Armata regală română, condusă de generalul Gheorghe Mărdărescu, a reacţionat imediat şi, printr-o lovitură magistrală a învăluit liniile maghiare şi a izolat regimentul secuiesc, obligându-l să capituleze. Apoi a fost despesurată armata ceho-slovacă, atacată de trupele maghiare dintr-o parte şi de cele ucrainene din cealaltă şi dizolvată Republica (bolşevică) a Sfaturilor din Slovacia. Pe lângă operaţiunile din nord armata română a respins în sud încercarea Serbiei de a cuceri Banatul. În data de 24 iulie 1919 începe forţarea Tisei şi marea ofensivă asupra Ungariei. În fine pe 4 August 1919 armata română intră în Budapesta şi pune în mod simbolic pe clădirea parlamentrului tricolorul românesc de care atârna o opincă. Tot pe atunci cei doi reprezentanţi ai social-democraţilor din Consiliul Dirigent s-au retras oficial din funcţie. Din acest moment situaţia politico-militară era clară: Transilvania, Banatul şi Părţile Ungurene, în urma glorioasei campanii a armatei române contra bolşevicilor maghiari, aparţineau în mod incontestabil Regatului României!
Tratatele de pace de la Paris nu aveau decât să consfiinţească realitatea din teren.
Ultimul semnat a fost cel de la Trianon, în 4 iunie 1920. Istoriografia comunistă a căutat să minimalizeze aceste evenimente şi chiar au îndepărtat de pe arcul de triumf din Bucureşti numele Budapestei, care figura printre bătăliile glorioase ale armatei române. Prin urmare ne mai aşteaptă cel puţin doi ani aniversari: 2019, anul Unirii Reale (de facto) şi 2020, anul Recunoaşterii de Drept a Marii Uniri pe plan internaţional. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, nici anul 1921 nu a fost lipsit de evenimente memorabile, căci a fost anul când Marele Regat al României a dobândit statut legal. A fost anul adoptării noii constituţii, care consfinţea unirea şi reformele democratice de după Marele Război, printre care şi reformea agrară. Ultimul act al Marii Uniri s-a desfăşurat în noua catedrală de la Alba Iulia pe 15 Octombrie 1922, când majestăţile lor, regele Ferdinand şi Regina Maria, au fost încoronaţi ca monarhi ai României Mari. Din acest moment Marele Regat al României căpăta legitimitate şi în faţa lui Dumnezeu. Prin urmare s-ar putea să mai avem încă doi ani aniversari: 2021 anul adevăratei Constituţii (singura legală şi legitimă) şi 2022 anul Marii Încoronări.
Să te ţii, nenicule! Ne aşteaptă un „Cincinal de Cântarea României”! Vorba lui „conu Leonida”, marele Garibaldi li sâar fi adresat românilor cu „bravos naţiune, halal să-ţi fie!”.