Boc, Apostu si Funar au mintit-o pe rand timp de 13 ani pe o clujeanca bolnava de cancer, care se lupta fara sanse pentru o locuinta sociala: ”Prin atatea necazuri am trecut si tu ma umilesti si mai tare?”

Ca mama, cel mai dureros lucru este sa-ti pierzi copilul. Ca mama, din nou, cel mai dureros este sa nu-i poti oferi copilului tau siguranta zilei de maine. Ileana Lazar e o mama care trece prin aceste dureri, o mama care, zi de zi, se simte sfasiata de neputinta de a face mai mult. Poate e o nesansa cu care se nasc unii, crede ea. Altfel, nu-si explica motivul pentru care de 13 ani de zile nu reuseste sa obtina de la Primarie o locuinta sociala sau motivul pentru care s-a imbolnavit de cancer sau motivul pentru care i-a murit primul copil. "Asta e. O nesansa", repeta femeia care, in ciuda acestui gand, nu a incetat nicio clipa sa lupte.

Ileana Lazar e o femeie cu ochii mari, plini de povesti dureroase. Dar Ileana Lazar este, totodata, o luptatoare. Ea a fost a doua fata dintr-o familie de sase frati. S-au nascut cu totii aproape de Cluj, in comuna Camarasu, dar parintii au vrut sa-i aduca in oras pentru a le asigura un viitor mai bun. De la 16 ani si jumatate Ileana Lazar a inceput sa munceasca pentru ca le era greu. Locuiau cu totii intr-o casa cu patru camere. De indata ce s-a casatorit a trebuit sa paraseasca cuibul parintesc pentru a-i lasa sa creasca pe cei mai mici.

"Am avut un copil care a murit prematur. L-au luat ca si cobai"

De atunci, impreuna cu sotul ei, s-a tot mutat din chirie in chirie. Fecare pas pe care l-a facut inaintand in viata a fost tot mai apasat, mai anevoios, pentru ca destinul i-a adus in cale cele mai grele incercari. Prima si una dintre cele mai dureroase lupte pe care a trebuit sa o duca a fost in urma cu 22 de ani, cand, insarcinata fiind, copilasul i-a murit la 7 luni de zile. Doamna Ileana Lazar nici nu a avut timp sa urle de durere pentru ca i l-au luat de langa ea. 

”A fost o sarcina oprita in evolutie la 7 luni, dar am dus cumva mai departe toate acesta. Nu ni s-a spus ca trebuie sa merg sa-l inregistrez ca copil nascut mort. Deci, de la Ginecologie I, ca am nascut in Cluj, nu mi s-a spus asa ceva. Cand m-am dus sa o inregistrez pe fiica mea, dupa patru ani, mi-au spus ca trebuia sa merg sa-l inregistrez si pe celalalt. A trebuit sa rascolesc toate acestea pentru a ajunge sa fac certificat de deces pentru copilul meu, un copil nascut mort. Te rascoleste si chiar nu merita. Plus ca n-au vrut sa mi-l dea sa-l ung si au facut experiente pe el. Pentru mine durerea cea mai mare asta a fost, s-a nascut prematur, am Rh-ul negativ si l-au luat ca si cobai. Pentru mine, si lucrand atunci chiar in cadrul medical, stiam ce se poate intampla. Sa-l iei si sa-l ciopartesti tot...”, rememoreaza femeia cu durere.

Fericirea de a purta in pantec o frumoasa sarcina, un copil pe care astepti sa-l strangi in brate s-a schimbat, in doar cateva luni, in durerea de a-l pierde pentru totdeauna. Cand i l-au adus inapoi a primit o cenusa pe care a asezat-o peste mormantul tatalui ei, care murise intre timp. Ileana Lazar nu stie nici acum daca cenusa a fost a copilului sau nu. Dar vrea sa creada ca e el acolo. In locul in care merge adesea sa aprinda o lumanare pentru linistea lui.

”Dar, de cand mi-a murit copilul, am intampinat foarte multe greutati, toate resursele le-am epuizat. Am primit, intr-un final, o cenusa, o fi a lui, nu o fi a lui, nu se stie. Dumnezeu stie. Noi l-am luat si cum tati a murit intre timp l-am pus acolo. Si aprindem o lumanare acolo”, marturiseste aceasta.

”Eu nu stau cu o canceroasa”

Dupa patru ani, a nascut-o pe Giulia si lumea a parut mai frumoasa. Dar, din pacate, alte incercari au venit peste doamna Ileana Lazar la scurt timp. In 2001 a fost diagnosticata cu neoplasm de col uterin, in stadiul II. Cand primesti o astfel de veste incerci sa-ti faci curaj, sa nu lasi boala sa te doboare si, mai ales, te gandesti ca nu o sa ramai singur in lupta asta. La fel a crezut si doamna Ileana: ca cel cu care s-a plimbat din chirie in chirie, alaturi de care a trecut peste pierderea primului copil, va fi acolo. Dar nu a fost. Boala ei l-a speriat. Ea a ramas singura cu fetita sa si cu o boala pe care s-a hotarat sa o infranga.

”Cand a aflat sotul meu ca am cancer, a reactionat de parca i-as fi spus ca am raie. I-am zis „uite, m-am imbolnavit, am cancer, trebuie sa fac tratament”, din clipa aceea mi-a spus „eu nu stau cu o canceroasa” si a plecat”, isi aminteste cu tristete femeia.

”Eu, totusi, incerc” i-a mai spus ea inainte ca el sa se intoarca in Buzau, orasul copilariei sale. Ileana Lazar s-a operat imediat dupa aceea. ”Au scos tot, tot. A ramas doar carcasa din mine”, explica femeia. La ea in familie nu mai exista antcedente, ea e singura care s-a imbolnavit si nu poate sa nu se gandeasca la faptul ca poate e asa, o pata care se asaza pe unul mai ghinionist al fiecarei generatii si ca, de data aceasta, s-a intamplat sa fie ea. 

13 ani pe lista de asteptare pentru o locuinta sociala

Anul operatiei a dat startul luptei pentru viata, dar si luptei pentru o casuta, pentru o ,,chichineata”, cum o numeste ea. Pana la operatie, Ileana Lazar lucra la Oncologie ca infirmiera, dar, odata cu boala, a fost nevoita sa se mute la sterilizare. I s-au trombozat picioarele, nu mai putea sa ridice bolnavii dupa operatia pe care a suferit-o. Daca facea acest lucru exista riscul sa se opereze din nou.

De atunci se lupta pentru o locuinta. Avea 38 de ani cand a facut cerere la ANL. Erau scoase la oferta 104 locuinte, iar ea era pe locul 60 si ceva. Era convinsa ca va primi o camera, lucru care nu s-a intamplat. Pe atunci, isi aminteste dansa, responsabil de acestea era domnul Boros, pe care il stia de cand lucrase la Oficiul de Gospodarie al apelor, de pe vremea cand ea avea 17 ani.

”Poate nu ma stia, eu il stiam. Ii zic ”domnule, ma cunosti, pe atunci eram o fetita, lucram, caram betoane”. Adica, eu aveam 60 de kile si alea erau de 80 de kile si eu le caram ca sa fie bine, sa am un banut sa ma intretin. Si nici nu voia sa auda. Mi-a zis, ”bine, lasa ca mai povestim”. Nu m-a mai cautat veci”, spune aceasta.

Doamna Ileana Lazar a prins toti primarii Clujului de la Funar incoace. Catre toti a trimis cereri, dar nu s-a intamplat nimic. Lupta a inceput in anul 2002. In 2006 s-a adresat chiar Guvernului Romaniei, de unde raspunsul care i-a venit a fost sa apeleze la Consiliul Local al municipiului. Ceea ce a tot facut in anii urmatori, dar in zadar. Cu fostul primar Apostu s-a intalnit odata chiar pe drum. Era cu Giulia de mana si s-a grabit sa-l prinda din urma, in speranta ca o va asculta.

”Pe domnu' Apostu l-am prins odata chiar prin Manastur, mergea pe un pasaj si eram cu fiica mea si zic: ”Domnule, nu pot alerga dupa dumneavoastra, va rog numai sa ma ascultati”. ”Problemele astea se discuta in Primarie, nu am timp de dumneavoastra”. Zic: ”domnule, da' v-am votat”. Daca nu il votam, chiar mai intelegeam cum ii zici asa unei persoane. Adica, eu am incredere in tine, imi pun toate sperantele si tu imi intorci spatele”, povesteste doamna Ileana.

In prezent are noroc cu o camera pe care a primit-o de la Oncologie. Dar ii e frica de ziua in care va trebui sa plece de acolo, de ziua in care nu va mai avea putere sa lucreze. Atunci va pierde si mica odaie pe care o au. Fiica ei doarme pe canapea, iar ea in pat. Ileana Lazar e bolnava inca. A fost depistata cu gusa nodulara, are piciorul inflamat si probleme cu tensiunea. Langa camera lor, se mai afla inca doua familii si acelea inghesuite, fiecare, intr-o incapere. Sufrageria este la comun, la fel si dusul si toaleta. 

Femeia are un dosar consistent de acte, de cereri, de dovezi ca nu are terenuri, ca nu are nimic in afara de o stare de sanatate precara si de o copila careia incearca sa-i ofere siguranta unui acoperis deasupra capului. Dar, spune ea, Primaria a inchis ochii ani la rand cand a venit vorba de familia ei.

”E o nedreptate fata de nevoiasi, de noi, astia cu mai putina scoala, nu suntem chiar atat de indobitociti, incat, sa nu vedem ceea ce se intampla. E nesansa asta ca nu am reusit sa fim omul potrivit la locul potrivit”, este de parere femeia.

Ca mama, te doare sufletul, marturiseste Ileana Lazar, sa vezi ca ajungi sa te intretina copilul tau. Sa-l vezi crescand, sa-ti vezi fata pe clasa a 12-a, in floarea varstei, cand se intampla atatea lucruri frumoase, cand prieteniile se mai leaga si la un suc, si intr-o excursie, dar copila ta sa nu poata sa mearga pentru ca nu ai bani sa-i dai. Ileana lacrimeaza la gandurile astea. Giulia se descurca singura, merge la lucru, dar vrea sa renunte la scoala. Nu crede ca va da bacalaureatul anul acesta pentru ca nu are timp sa invete cu programul de la serviciu. Tanara a mers intr-o vara chiar si in Belgia unde a lucrat in agricultura la varza si brocoli.

”Atat imi doresc, sa o vad ca are o camera in care sa stea, ca eu pot sa merg unde ma duce Domnul. Dar sa o las si pe ea sa mearga din chirie in chirie, cum as putea? Pentru ea ma lupt si poate de aia ma mai si tine bunul Dumnezeu (plange) pe pamant. Nu vreau lux, imi ajunge o camera si un wc, o chichineata mica”, explica aceasta.

Doamna Ileana a vazut o solutie in Primarie, in insitutia la care a continuat sa apeleze an dupa an. Acum, insa, cand nu vede niciun rezultat, simte ca e calcata in picioare, ca e umilita, dar ca ”asta e”. E un destin al nesansei caruia trebuie sa-i supravietuiasca in continuare.

”Singura speranta pe care mi-am pus-o a fost, aici, in Primarie. De 13 ani aceeasi poveste. Prin atatea necazuri am trecut si tu ma umilesti si mai tare? Pentru mine asta e o umilinta. Eu ma duc si cer de la tine si tu ma refuzi sistematic? 13 ani la rand? A plecat Boc, a venit finul lui, a plecat el, a venit Boc. Iar la Boc. Am scris si la Guvern, singura posibilitate care mi-a ramas este avocatul poporului, toate variantele mi s-au epuizat”, incheie deznadajduita doamna Ileana.

Adauga comentariu