Maurice Druon a scris o remarcabilă serie de romane, cunoscută sub numele de Regii blestemați (Les Rois maudits), în care descrie tragica istorie a regilor Franței din dinastia Capețienilor. Volumul meu preferat rămâne cel despre blestemul aruncat de Jaques de Molay asupra capului lui Filip cel Frumos, al papei Clement și al lui Guillaume de Nogaret. Blestemul ultimului Maestru al Templului a fost acela ca toți cei care au fost răspunzători de moartea sa nedreaptă să sufere timp de 13 generații.
România modernă pare să fie marcată de un blestem cumplit, oarecum similar. Când, în 1866, Alexandu Ioan Cuza, primul conducător al României moderne (niciodată rege), omul care a realizat modernizarea Principatelor, liderul care a scos țările românești din obscurantism și feudalism, a fost scos la rândul din scena politică într-un mod cumplit. Trădat și umilit, alungat ca un vagabond, Cuza ar fi lăsat în urmă un blestem. Blestemul acesta a fost purtat de către toți conducătorii României care i-au urmat. El pare să fi fost acesta: să sfârșească toți aidoma lui, el care și-a început cariera publică prin mari realizări și gesturi remarcabile și a fost obligat să iasă umilit și disprețuit, să sfârșească defăimat, înjosit și degradat.
Regele Carol I, care părea să fi scăpat de blestemul prinților locali, a început glorios. A realizat independența Principatelor, a creat statul numit România, dar a sfârșit înecând în sânge revolta țăranilor și lipsit de urmași, fiind obligat să lase pe tron un frate mai tânăr, care la rândul lui a lăsat tronul unui fiu, care îl dă mai departe unui frate. Pe acest tron pasat din mână în mână a ajuns Ferdinand, nepotul care i-a urmat lui Carol. El a avut privilegiul de a conduce o Românie reîntregită, însă și-a încheiat domnia în mijlocul scandalurilor provocate de fiul său, Carol al II-lea. La moartea lui Ferdinand România era condusă de o regență domnească și se afla în pragul unei imense crize.
Regele Carol al II-lea, care a fugit din țară împreună cu amanta pentru care renunțase anterior la tron, a lăsat în urmă o țară ciuntită și în pragul dezastrului, cuprinsă de scandaluri economice și crime politice. Iar fiul lui, regele Mihai, a fost alungat în exil pentru 6 decenii și a trăit suficient de mult ca să mai fie umilit o dată, stând mărturie vie pentru ignorarea unei națiuni pe care a condus-o.
Primul președinte comunist, Gheorghe-Gheorghiu Dej a dus mai departe această tară. După cum afirmă I. M. Pacepa, liderul comunist de la București, care se bucura de o viață îndestulată, ca muncitor cocoțat în fruntea statului român, a fost ucis prin iradiere de către K.G.B.
Destinul lui Nicolae Ceaușescu este și mai relevant. Omul care și-a început cariera politică printr-o mișcare curajoasă de frondă anti-sovietică, liderul comunist care a recunoscut statul Israel și a fost plimbat în trăsura reginei Angliei, a sfârșit fugind ca un câine turbat, împușcat ca un infractor de către tinerii pe care el însuși decretase că trebuie să se nască.
Și după 1989 destinele conducătorilor României au avut aceeași traiectorie. Ion Iliescu a ieșit din scena publică împroșcat cu ouă și huiduit la scenă publică. Primul președinte de după comunism, care a fost contestat vehement pentru acțiunile sale din Piața Universității, este astăzi un pensionar pe care îl ignoră chiar și oamenii pe care el însuși i-a promovat în marea politică.
Emil Constantinescu, președintele „schimbării”, liderul care a scos România din post-comunism, a fost la rândul lui umilit, stropit cu cerneală de un cetățean și disprețuit de concetățenii care îl votaseră. El însușiși-a recunoscut neputința și s-a retras spunând că „Securitatea” l-a învins. Constantinescu e văzut ca un conducător care nu a fost în stare să ducă la bun sfârșit proiectul început.
Acum un nou președinte se pregătește să iasă din scenă în mod rușinos. Traian Băsescu, după ce a început în forță primul mandat, acum se pregătește să plece (pe mare sau pe uscat) scuipat, mânjit de comportamentul public al popriului frate, înconjurat de scandaluri și injurii. Traian Băsescu este încă o figură publică care trece prin acest traseu al înălțării și decăderii jalnice.
Ceea ce se întâmplă cu toți conducătorii României poate să fie sau nu un blestem. Este însă simptomatic pentru comportamentul și trăsăturile comunității din care facem parte. Dacă în Statele Unite foștii președinți devin figuri publice încărcate cu demnitate, în România îi scoatem pe cei care au ocupat cea mai înaltă funcție publică pe ușa din dos. Răsplătim binele cu răul și recompensăm eforturile cu scuipat. Îi umilim pe cei pe care i-am ales și îi huiduim pe cei pe care i-am aplaudat. Înjurăm acolo unde am lăudat și distrugem ceea ce am susținut.
Nerecunoștința, înjosirea și dezonoarea sunt blestemele adevărate ale unei întregi națiuni.