Avocatul Mircea Pop, decanul Baroului Cluj: „Împreună putem trece mai ușor prin condițiile grele pe care profesia de avocat le trăiește azi în România”

Mircea Pop e decanul Baroului Cluj, un avocat de carieră, un profesionist care a optat pentru avocatură pentru că a simțit că, dintre toate profesiile juridice, aceasta se mulează cel mai bine caracterului și personalității sale. Umanitatea, spiritualitatea, libertatea de gândire reprezintă valori importante pentru Mircea Pop, avocatul care, și în calitate de decan al Baroului Cluj, încearcă să promoveze printre colegii săi solidaritatea de breaslă, bunele relații profesionale și interumane, fiind convins că, uniți, membrii Baroului pot traversa mai ușor condițiile dificile pe care le presupune în zilele noastre profesia de avocat în România.

„De ce să nu vorbesc?! Dacă Dumnezeu ne-a dat gură, trebuie să vorbim cu ea!”

Mircea Pop e originar din Dej. Tatăl său a fost procuror și viitorul avocat a luat contact din copilărie cu lumea justiției:

„Mi se părea o profesie extrem de frumoasă, justiția în general, să poți lucra cu oamenii, și vedeam pe coridoarele Palatului de Justiție din Dej procurori, judecători, avocați, pe care îi știam - în acel oraș erau puțini numeric și în relații de respect uman toți, unii cu alții.”

Încă de mic, Mircea Pop avea o atitudine de avocat și mereu avea o replică la interdicțiile pe care încercau adulții a i le impune, sau comenta întotdeauna chestiunile care i se spuneau, ca educație:

„De exemplu, atunci când vorbeam ceva cu bunica și eu răspundeam, bunica spunea: «Taci din gură, nu vorbi!» La care, eu aveam răspunsul, copil mic fiind, la 6-7 ani: «De ce să nu vorbesc?! Dacă Dumnezeu ne-a dat gură, trebuie să vorbim cu ea!»

Bunica, văzând că sunt atât de bun de gură, mi-a zis: «Mirciulică dragă, tu când o să fii mare, avocat să te faci!» Vorbă de care mi-am adus aminte când am ajuns să lucrez în acest domeniu: «Uite, că până și bunica a văzut în mine un avocat!»”

La începutul clasei a XI-a, Mircea Pop s-a hotărât să dea la Drept. Hotărârea era una temerară și deosebit de riscantă. În 1985 erau doar 3 facultăți de drept în țară, la Cluj, București și Iași, plus Facultatea de Drept Administrativ  de la  Sibiu, iar la Cluj erau 30 de locuri disponibile într-un an și, când a dat el examen, 22 de candidați pe un loc. În plus, de 5 ani nu mai intrase nimeni din Dej la Facultatea de Drept și, dacă nu ar fi reușit, ar fi mers la armată un an și 4 luni, ceea ce i-ar fi amânat intrarea la facultate, de la 19, la 21 de ani. Mircea Pop a riscat și a câștigat, iar aceasta reușită i-a marcat ulterior întreaga carieră:

„Am învățat și am luat examenul și pot să spun că, din punct de vedere profesional, privind în urmă, promovarea acelui examen a fost o piatră unghiulară în viața mea. După care am slujit patria 9 luni în armată la Sibiu și în toamna lui '88 am început facultatea.”

„În facultate a fost o perioadă extraordinară din toate punctele de vedere”

Mircea Pop își amintește de perioada studenției ca de una extraordinară, din toate punctele de vedere. În mod special i-a apreciat pe profesorii săi, despre care vorbește cu o nedisimulată considerație:

„Am avut plăcerea să am niște profesori, în primul rând oameni extraordinari, în al doilea rând profesori remarcabili. În momentul în care intra în sala de curs unul din ei, oricare dintre ei,  simțeam că intra Profesorul – aveau clasă, ținută, aveau respect, impuneau respect și pot să spun că sunt mândru că în formarea mea ca student am întâlnit astfel de oameni. Din păcate, mulți dintre ei au plecat deja în alte lumi.”

În anul III, Mircea Pop și-a cristalizat deja opțiunea profesională pentru avocatură și, începând de atunci, până la sfârșitul anului IV, a făcut practică pe lângă doi avocați din Baroul Cluj, Constantin Surdu și Daniela Goia:

„Chiar dacă eram tânăr când am luat hotărârea asta, mi-am dat seama că e profesia care se mulează cel mai bine pe caracterul meu și pe modul cum sunt construit, în sensul că eu am nevoie de deplină libertate de gândire, pentru ca să pot să îmi pun în valoare propria personalitate. Orice altă profesie juridică necesita atunci, în anii '90-'91, și probabil și acum, o dependență de un sistem, de un post, de un șef, pe niște reguli care pot fi, sau pot să nu fie dintre cele mai potrivite, și așa am ajuns la concluzia că, practicând avocatura, aș fi cel mai mulțumit.”

„Întotdeauna am crezut că singurul element de comparație e propria mea valoare”

Mircea Pop a terminat facultatea în 1992. Avocatul descrie momentele de la începutul anilor '90 drept unele cu totul deosebite, cu trăiri intense, date de o descătușare a spiritului, cum nu crede că se va mai repeta vreodată în România:

„Fiecare se simțea descătușat de anumite opresiuni de orice fel, de gândire, de interdicție de circulație, de a citi, de a asculta, de a gândi, până la urmă. Și toată lumea, uitându-se în față, își vedea viața într-un mod cât se poate de plăcut, fără să se gândească la faptul că realizarea din acel moment era condiționată de realizări  materiale.”

Într-o astfel de atmosferă, plină de bucuria de-a trăi, și-a început Mircea Pop cariera de avocat, concurând doar cu sine, în năzuința de a deveni mereu mai bun:

„Nu m-am uitat niciodată în jur pentru a căuta grade sau elemente de comparație, întotdeauna am crezut că singurul element de comparație e propria mea valoare. Încercam să fiu mai bun profesional, mai corect, mai valoros față de mine cel de ieri, și nu față de colegii mei sau de cei pe care îi vedeam în jur. E probabil cel mai  greu așa, pentru că ai  nevoie de o foarte mare atenție la tot ceea ce faci, și  tu fiind propriul tău judecător, trebuie să fii tot timpul corect, pentru  că, pentru a deraia de pe drumul ăsta, ai nevoie de o singură zi de păcăleală.”

Avocatul și-a început cariera în domeniul dreptului comercial, de care se simțea îndrăgostit, încă din facultate. Și-a făcut și lucrarea de licență tot în acest domeniu, alegând ca temă „Cambia”, avându-l ca îndrumător pe profesorul și judecătorul Ion Turcu.

Tot din dragoste pentru dreptul comercial a mai îmbrățișat o profesie, la vremea respectivă, foarte apropiată de avocatură, aceea de practician în insolvență, unde s-a implicat și în conducerea locală și națională a breslei:

„Aveam 35 de ani când am fost ales președintele filialei Cluj a lichidatorilor și membru în Comitetul Național de Conducere. În timp, am renunțat să mai profesez efectiv această calificare, pentru că nu m-am regăsit în modul concret de derulare a profesiei – era mult prea tehnic, procedural, și prea puțin creativ.”

„De fiecare dată am încercat să întorc binele pe care l-am primit de la Dumnezeu, prin tot parcursul acesta”

Mircea Pop s-a implicat și în conducerea Baroului, fiind ales consilier supleant în 2002, ulterior consilier din 2003. A fost ales prodecan al Baroului între 2010 și 2014, iar din 2014 e decan al baroului Cluj. Cele mai mari satisfacții ale acestor funcții au fost date de contactul cu oamenii, de la care avocatul a avut mereu de învățat, și cărora a încercat întotdeauna să le întoarcă binele de care s-a bucurat, prin parcursul său profesional:

„Una dintre cele mai importante satisfacții este faptul că mă pot perfecționa în permanență ca profesionist și ca om. Fiind tot timpul în contact cu oamenii, avocați, clienți, judecători, orice alte profesii, văd oameni noi, cunosc oameni valoroși, care mă fac să înțeleg viața un pic mai repede decât o înțeleg alții.

Pe de altă parte, de fiecare dată am încercat să întorc binele pe care l-am primit de la Dumnezeu, prin tot parcursul acesta. Încerc să ajut oamenii, chiar și clienți fiind, încerc să le dau cele mai bune soluții și să mă gândesc în primul rând la ei atunci când le propun o variantă de rezolvare a situației lor. Pe de altă parte, când am condus profesia de practician în insolvență, am făcut multe lucruri în folosul profesiei și al practicienilor, în sensul de organizare corectă a filialei, de organizare a unor conferințe regionale în domeniul insolvenței, inclusiv am lucrat la proiecte de legi, atâta cât mi s-a cerut.

Acum, în postura de membru în consiliul Baroului Cluj, de asemenea încerc să fac lucruri bune pentru colegii  mei avocați. Mi-a rămas din copilărie o vorbă a tatălui meu, ce spunea: «Ca să-l cunoști pe un om, fă-l șef!» În primul rând acum, ca decan, primul om pe care îmi e dat să îl cunosc în această funcție sunt chiar eu. Eu consider că, indiferent de organizația pe care un om o conduce, șefii sunt doar de două feluri: șefi pentru ei, sau șefi pentru organizație. Adică șefi care încearcă să ajungă în funcții de conducere doar ca să-și facă lor bine, indiferent de modul cum împachetează această dorință, și, pe de altă parte, șefi care vor să ajungă în fruntea unor organizații pentru a face bine membrilor organizației. Întotdeauna m-am plasat și mă voi plasa în cea de-a doua categorie, pentru simplul fapt că  eu am crezut, am constatat și am înțeles că am primit bine de la viață și de la Dumnezeu, mai mult decât au primit alții, și acest dar, dacă nu îl restitui altora, l-am primit degeaba.”

„Împreună putem trece mai ușor prin condițiile grele pe care profesia de avocat le  trăiește azi  în România”

Referitor la proiectele pentru Barou, Mircea Pop afirmă că nu are și nu a avut proiecte punctuale, ca de exemplu organizarea unor conferințe, sau a unor evenimente de socializare pentru colegii săi, proiectul său fiind unul mai coagulat, mai complex:

„În primul rând mi-ar plăcea ca după ce nu  o să mai fiu decan al Baroului, avocații să își aducă aminte, chiar și în sinea lor măcar, cu bucurie, de faptul că le-am fost decan. Bucurie care poate să aibă în compoziție câte o picătură de respect, câte o picătură de mândrie profesională, bucurie care să îi  facă mândri pe ei că au avut un astfel de coleg, care i-a reprezentat și care a făcut ca profesia de avocat să aibă o imagine  mai bună, în esență, decât la momentul în care am preluat mandatul de decan.

Baroul Cluj, ca oricare alt barou din țară, este format în primul rând din oameni, care au bucurii, speranțe, tristeți, neîmpliniri, succese, care toate la un loc le fac viața mai bună sau mai dificilă în anumite momente. De abia în al doilea moment al zilei, ca să spun așa, ei îmbracă roba de avocat și își fac profesia.

Una din modalitățile prin care înțeleg să îmi exercit mandatul de decan este și încercarea de a scoate tot ce e mai bun, mai uman, din colegii mei, prin a-i face conștienți de faptul că unitatea profesională trebuie să presupună în primul rând o manifestare  a umanității, și că împreună putem trece mai ușor prin condițiile destul de grele, uneori foarte grele, pe care profesia de avocat le trăiește azi în România.”

Dificultățile, explică Mircea Pop, sunt aduse în profesie pe mai multe planuri: în primul rând, economic, pentru că dacă banul nu circulă în economie, nici relațiile care dau naștere la necesitatea unei asistențe juridice nu apar, iar avocații au astfel mai puțin de lucru. Pe de altă parte, legislativ, pentru că unele atribuții date în competența profesiei de avocat au fost mutate în alte profesii, dar și fiscal, pentru că „există o agresiune fiscală din partea statului împotriva profesiilor liberale în general, cu răsfrângere și asupra avocaturii”.

„Nu în ultimul rând, autoreglementarea profesională de multe ori ia aspecte care pot fi privite că sunt împotriva avocaților”, consideră decanul Baroului Cluj. În plus, mai adaugă acesta, „trăim astăzi niște relații interprofesionale, ca de exemplu între avocați și magistrați, care nu fac parte din paleta umanității care ar trebui să guverneze relațiile interumane.” 

„Și toate acestea la un loc, care sunt doar elementele de suprafață a ceea ce se poate vedea, fac ca astăzi profesia de avocat să fie total diferită ca și percepție și așteptări, față de cea din momentul în care am intrat în Baroul Cluj, în vara anului 1992”, conchide Mircea Pop. 

Doar prin spiritualitate poți să devii liber

Spiritualitatea face parte integrantă din personalitatea lui Mircea Pop, pentru care cultivarea laturii sale spirituale face parte din felul său de a fi, convins fiind că doar așa poți înțelege ce se întâmplă cu tine, și în jurul tău, că doar astfel devii liber, și reușești să distingi adevărul de minciună. Cunoașterea de sine este o altă preocupare majoră a sa, încă din copilărie:

„Până la urmă,  cred că acesta este unul din scopurile pentru care fiecare suntem trimiși pe Pământ, pentru a ne descoperi în primul rând pe noi, pentru că toată căutarea noastră ar trebui să ne pună în permanență trei întrebări: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?

După ce a murit tata și m-am dus acasă în casa părintească să fac ordine  printre lucrurile rămase, am găsit o lampă simplă, pe care o foloseam la învățat în iarna din clasa a opta. Lampa aia avea o vorbă  scrisă pe ea și în momentul în care am văzut-o mi-am adus aminte că nu aveam nici 14 ani când am scris cu carioca, cu majuscule, pe acea lampă: NOSCE TE IPSUM, ca să fie acolo, când învățam pentru școală. Și mi-am dat seama că de fapt drumul ăsta de cunoaștere era cumva înscris pe pașaportul meu de călătorie pe lumea asta.

Dacă fiecare dintre noi ne-am da seama care ar trebui să fie călătoria cea mai importantă, probabil că viața noastră ar fi un pic altfel, mai bună, și mai profundă. La ce mă refer? Încă din momentul când venim pe lumea asta, toată lumea, cu voie sau fără de voie, încearcă să ne păcălească. Ce facem noi? Încă din momentul în care deschidem ochii și vedem ce se întâmplă în jurul nostru, încercăm să cunoaștem lumea. Bebeluși fiind, vedem jucăriile  deasupra, legate de pat, ne ridicăm în fund, iar lumea noastră în momentul acela înseamnă  camera, tot ce e în jur, și tot așa, mergând la școală, cunoscând prima iubire, ieșind din țară, citind, trăind, avem impresia că prin tot ce facem cunoaștem lumea. 

Dar dacă nu ajungem în acel punct de inflexiune interioară în care să ne dăm seama că lumea pe care o căutăm nu se află niciodată în afara noastră, ci doar în interiorul nostru, s-ar putea să parcurgem acest drum în continuare legați la ochi. Tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru încearcă să ne  determine să fim dependenți de exterior, printr-o educație firavă, printr-o școală superficială, care respinge învățarea, prin tehnologie dusă la extrem, prin vulgarități ieftine, făcute să manipuleze mințile oamenilor. Prin spectacole colorate, dar fără substanță, se creează o iluzie pentru oameni că viața lor înseamnă exteriorul lor.

Drumul de cunoaștere spirituală, pe care îl urmez de câtva timp, este cel care mă duce spre adevăr, așa cum îl percep eu, și acel adevăr nu-l pot regăsi decât în interiorul meu, pentru a putea vedea mai apoi și ceea ce este adevăr în exterior.”

foto: Facebook, Ziar de Cluj

Comentarii

Adrian

01.07.2015 10:39

Ce articolu pulii e asta? 

Adauga comentariu