Aventura vieții Florinei Florian, actriță și alergătoare montană: „Fiecare concurs e ca un ritual, și singurul lucru pe care mi-l impun e să mă simt bine”

Florina Florian e o tânără cu o viață boemă și plină de aventură, o alergătură continuă între scenă și traseele montane. Dacă teatrul a atras-o încă din gimnaziu, sportul i-a fost străin, până în urmă cu 6 ani, când a descoperit escalada sportivă și, odată cu cățărările, și accidentările. Medicii i-au sugerat să renunțe la sporturile foarte solicitante, și să se apuce de înot și de făcut copii, însă Florina s-a ambiționat și s-a apucat de alergare montană, unde, în ciuda recomandărilor medicale, a reușit să-și depășească propriile limite, a câștigat concursuri  și a ajuns printre cele mai bune. 

De altfel, Florina Florian e expertă în a contrazice convingerile limitative ale celorlalți. După ce a terminat o primă facultate, Litere - rusă-engleză, a dat și la Teatru, unde a fost inițial respinsă, pentru că profesorii nu o credeau în stare să facă față exigențelor facultății, în condițiile în care avea și un copil mic de crescut. Florina însă a perseverat, în cele din urmă a fost admisă, și s-a situat și în facultate în top 3, cei mai buni studenți. După absolvire a fost angajată la Teatrul „Aureliu Manea” Turda, apoi la Teatrul de Păpuși „Puck”, iar acum își manifestă creativitatea în teatrul independent, la Mini Reactor, unde îi delectează pe copiii de la 1 la 99 de ani.

Florina, ca orice artist care se respectă, e o alergătoare după catharsis, indiferent că acesta se manifestă pe scenă, sau pe traseele montane. E o actriță-sportivă ce își trăiește nedisimulat pasiunile - adevărate ritualuri în căutarea senzației de bine.

„Undeva prin gimnaziu a început toată distracția cu teatrul”

Chemarea teatrală Florina a simțit-o  undeva prin gimnaziu. Era foarte emotivă și introvertită, dar printre prieteni și cunoscuți își putea manifesta fără inhibiții exuberanța artistică, și astfel, prima sa punere în scenă a fost la bunici, la țară, unde „a montat” „Bubico”, cu câinele din ogradă, într-o căruță ce simboliza trenul, în fața vecinilor-spectatori adunați pe niște bănci improvizate.

În liceu și-a continuat pasiunea, în cadrul pieselor de teatru pe care le jucau la ora de engleză. A găsit printre profesorii ei oameni care au motivat-o și care i-au oferit cadrul necesar pentru a-și cultiva plăcerea interpretării:

„Nu făceam ore de teatru, dar profesoarele de literatură universală și de engleză vedeau că se poate și încercau să adune un nucleu – de la mine pornea totul și lupta era să conving încă niște colegi să facă și ei asta. În momentul respectiv totul se rezuma la cât trac ai, și îmi  dau seama acum, după ce am terminat facultatea, că teatrul e total altceva decât ne închipuiam noi atunci ca e. Toată lumea era extraordinar de încântată de cât de senzațional era să mergi pe scenă! Teatrul e dincolo de cuvinte  și a fost pentru mine prima lecție în viață.”

A făcut Litere, rusă-engleză, un copil, apoi Facultatea de Teatru

Florina e născută în 1982, într-o perioadă când societatea comunistă nu le oferea copiilor prea multe posibilități de distracție, și atunci ea se distra citind întreaga zi. Fiindcă i-au plăcut cărțile de mică, a mers mai departe pe filiera filologică și a ales un liceu ce i se părea exotic - cel de limba rusă. A făcut rusă intensiv, 9 ore pe săptămână, și, ca o urmare firească, și-a continuat studiile la Litere, la secția de rusă-engleză.

După ce a terminat prima facultate, a simțit un gol, ce se cerea umplut cu o a doua, cea de Teatru. În momentul în care a dat admitere fiica sa avea 2 ani și jumătate, acesta fiind motivul pentru care a fost respinsă: profesorii nu credeau că va face față, cu un copil mic acasă. Pentru Florina acest eșec a însemnat sfârșitul lumii, o depresie ce s-a înseninat odată ce a aflat că există și o a doua sesiune de admitere, în toamnă, la care a și reușit:

„Văzându-mă că am mers pentru a doua oară și că eram foarte hotărâtă, cred că profesorii s-au gândit că am stofă de ceva  - asta a fost o șansă. Ideea e că nu s-au înșelat, am ajuns într-un fel de «top 3 studenți serioși», eram tot timpul la facultate, munceam, și cred că facultatea asta te educă, e, într-un fel, un melanj între armată și libertate: pe de o parte, înveți prin diverse metode să accesezi tot ce ai creativ în tine, și pe de alta, înveți să te autodisciplinezi fizic și psihic.”

„Senzația după ce termini facultatea e că te-a lansat cineva din praștie, și nu știi unde aterizezi”

Florina a terminat Facultatea de Teatru la clasa lui Miriam Cuibus, o artistă completă și o actriță foarte poetică, un model pentru studenții săi:

„E genială. Acuma din exterior, când mă uit, eram ca un fel de sectă, dar într-un sens foarte bun. La facultate lucram 6 zile din 7 și aveam în jur de 10 ore cu profesorii și în rest studiu individual zilnic. Munceam extraordinar de mult, eu prin asta înțeleg o lecție de viață și cred că asta ar trebui să se întâmple în toate facultățile, dar deocamdată se întâmplă doar în facultățile vocaționale.

Se  muncește și se investește foarte mult în oameni, și senzația când ieși din facultate este aceea că poți să faci orice. Problema asta  e, că nu se prea face după. Senzația după ce termini facultatea e că te-a lansat cineva din  praștie și nu știi unde aterizezi.”

La această senzație contribuie și faptul că, după absolvire, în mod firesc, majoritatea tinerilor actori își doresc să ajungă în teatre de stat, numai că locurile sunt limitate și foarte puțini dintre absolvenți au șansa, norocul, sau relațiile necesare pentru a deveni  actori în teatrul instituționalizat. 

De la teatrul de stat la cel independent

Florina a lucrat timp de un an la Teatrul „Aureliu Manea” Turda, apoi 3 ani la Teatrul de Păpuși „Puck”, după care s-a decis să își investească timpul și creativitatea în teatrul independent Reactor:

„Îmi place teatrul de păpuși și la Mini Reactor am produs și joc în două spectacole. Primul, «Ridichea uriașă», l-am produs chiar eu, prin compania mea, «Improvise», și cealaltă piesă, «Rogvaiv», face parte dintr-un program de teatru educațional dedicat copiilor de la vârsta 1+, care nu mai există în Cluj. Am avut inclusiv  un copil de 9 luni și jumătate. Spectacolul e 1 + 99, poate fi văzut și de adulți și am primit niște feedbackuri extraordinare. E un spectacol foarte sensibil, e nonverbal, în mare, pentru că e natural să fie așa, se rostesc și cuvinte,  însă doar ce e necesar, culorile. Ăsta a fost doar episodul 1, vrem să continuăm și să mergem mai departe cu alte teme educaționale pentru copii.”

„Rogvaiv” s-a jucat și în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de Păpuși de la Brașov. A fost o dublă premieră: prima ieșire la un festival a Mini Reactor-ului și prima dată când o companie independentă de teatru de păpuși ia parte la un festival de genul acesta, în România:

„Am fost apreciați, și ni s-a spus la final că am fost mult mai sus decât alte teatre. Spectacolul a fost foarte bine primit, și de public, și de organizatori.”

Florina mai colaborează și cu artiștii de la ”Create. Act. Enjoy”, alături de care a participat la filmarea unui videoclip de promovare a formației ”The Tiger Lillies”. Acum lucrează cu Raluca Lupan la un spectacol de teatru-dans, care va avea premiera în luna septembrie.

Cățăratul din dragoste și iubirea pentru alergat

Acum 6 ani, Florina l-a cunoscut pe viitorul ei soț, ce practica escalada sportivă. Și așa, din dragoste, s-a apucat și ea de cățărat, deși până atunci nu făcuse exercițiu fizic deloc, în ciuda faptului că provenea dintr-o familie de împătimiți ai sportului:

„Tatăl meu a fost profesor de istorie și antrenor de fotbal, a înființat echipe de juniori la U Cluj și în general el antrena în divizia B, era foarte pasionat. Am doi frați mai mici, gemeni, care au făcut fotbal de performanță  de la 3 ani, și fratele mai mare la fel, practica fotbalul, iar sora mea a făcut atletism și fotbal-tenis la club.  Eu - nimic, și mi se părea foarte amuzant că, genetic vorbind, am arderi foarte bune, eram genul de  sedentar care arată bine, sedentar cu mușchi. Nu făceam niciun fel de sport și, cu toate astea, arătam ok.”

Ca antrenament complementar pentru cățărat, Florina s-a decis să alerge, însă prima alergare a fost un dezastru total:

„După 800 de metri mi-am scuipat plămânii, în contextul în care am fumat vreo 10 ani și mă lăsasem în perioada aia de fumat. A fost îngrozitor, și ieșitul la alergat oarecum te pune față în față cu tot felul de piedici pe care ți le pui tu, sau cu temeri. De exemplu, multă lume nu iese la alergat pentru că își impune o anumită distanță, sau anumite rezultate: «Vreau să alerg 2 km și dacă nu pot, mai bine nu alerg deloc!» Ca să fie ok, trebuie să ajungi la nivelul la care să nu te judeci deloc, să nu te compari cu alți oameni.”

După prima alergare nefastă, Florina a lăsat-o mai moale cu alergatul și s-a concentrat mai mult pe cățărat. Nici aceasta nu a fost o alegere fericită, pentru că au urmat un șir de accidentări, ce au obligat-o să renunțe și la acest sport și, paradoxal, să se reapuce de alergat, dar de această dată la modul serios și susținut:

„Treaba asta cu cățăratul a scos la iveală o parte din mine de kamikaze total: după o entorsă la piciorul stâng, am avut o entorsă cervicală, apoi la piciorul drept am făcut o ruptură parțială de mușchi. Și m-am apucat de alergat cu adevărat, pentru că nu mai puteam să merg la cățărat și pentru că mi s-a părut mie că alergând îmi întăresc musculatura. 

Medicii mi-au spus să mă apuc de înotat și de făcut copii, pentru că nu mai pot să fac niciun fel de sport din-ăsta care să solicite musculatura sau picioarele foarte tare. Dar, în opinia mea, trebuie să te cunoști foarte bine și să știi să stabilești dacă afecțiunea pe care o ai îți pune viața în pericol, și poți să cauți tu alternative. Adică, eu puteam să fac ce mi-au zis ei, să mă duc să fac copii și să înot. Dar am ajuns la concluzia că musculatura mea, sau picioarele mele nu erau puternice, și că trebuie antrenate ca să evit pe viitor asemenea accidente. Și am început să alerg în 2012, în prima zi de Paști, pe 15 aprilie. M-am dus în Parcul Babeș și am alergat 5 kilometri, și am fost foarte mândră de mine!”

Concursurile i-au oferit motivația de care avea nevoie

Deși s-a apucat serios de alergat, Florina nu avea inițial noțiuni adevărate de antrenament, numărul de kilometri alergați fiind pentru ea, în acel moment, lucrul cel mai important. A descoperit și dificultățile acestui sport, începând cu impunerea unui program săptămânal de alergare, care să asigure o continuitate, necesară pentru a apărea și rezultatele dorite. În continuare, alergarea nu era pentru ea un furnizor de euforie și de stări pozitive ci, din contra:

„Mă încăpățânam să mă simt rău când alergam, nu reușeam să îmi sincronizez respirația, aveam probleme cu digestia; trebuie să te cunoști foarte bine ca să ajungi la nivelul pe care ți-l dorești. Și așa am decis cu Dan, prietenul meu, că avem nevoie de o motivație care să ne ducă la un alt nivel, pentru că altfel întotdeauna găsești scuze.

E destul de greu să te organizezi, să fii disciplinat, să ieși de 2-3 ori pe săptămână să alergi și, ca să ne motivăm, am avut ideea să găsim un concurs la care să ne înscriem, la proba de semi-maraton Apuseni. După ce ne-am înscris, nu mai aveam cum să dăm înapoi, te simțeai prost să nu te duci la un antrenament. Și am terminat semi-maratonul și mi s-a părut ceva extraordinar – aici a apărut euforia pe care o așteptam. După care cred că, de atunci până acum, ce mi s-a întâmplat e ca un roller coaster. Ce  s-a întâmplat în continuare e partea de urmare firească a ce am pus atunci baza.

Concursurile practic sunt niște momente de vârf de efort, pentru că în niciun antrenament nu tragi ca într-un concurs. Și pentru mine, asta nu e din cauză că mă iau la întrecere cu alții. Nu mă iau la întrecere cu ceilalți. Pentru mine fiecare concurs e ca un ritual, și singurul lucru pe care mi-l impun e să mă simt bine.

La teatru niciodată nu am avut emoții, în schimb, la concursurile de alergare, până se dă startul și trec prin poarta de start, până atunci, din momentul în care mă trezesc, sunt 3-4 ore în care încerc să mă calmez, să mă liniștesc, sunt foarte stresată, am emoții foarte mari și îmi vine foarte greu să mă organizez în interior.”

„Cred  că sunt undeva între primele 10 fete din țară”

După ce a simțit plăcerea primului concurs, Florina a perseverat, a mai câștigat câteva competiții, și a ajuns una dintre cele mai bune alergătoare montane din țară:

„Cred că sunt undeva între primele 10 fete din țară. Când începi să alergi și vezi că e ușor să te înscrii la câte un concurs, și vezi că te clasezi destul de ușor în prima jumătate, ai tendința să tragi de tine destul de tare și, invariabil, cumva intri într-o competiție. Am încercat să mă autoeduc și să am răbdare, și observ acum, în al treilea an, că, cu cât sunt mai liniștită și am mai multă răbdare, lucrurile vin de la sine.”

Florinei îi plac în mod deosebit antrenamentele pe timp de iarnă și competițiile nocturne și astfel, rezultatele la concursurile de alergare montană din iarna trecută au venit unul după altul: la „Borșa Night Run” a ieșit prima  fată, între primii 10 concurenți, la o alergare de 4 km în sus, pe pârtie; a urmat Parâng Night Challenge, unde a ieșit a doua. A alergat chiar și la două concursuri într-o singură zi, ceea ce i s-a părut „cea mai mișto aventură”:

„Am participat la «Vlădeasa X-Trail», dimineața, unde am ieșit pe locul I, pe un traseu de 13-14 km, în luna martie, când era încă zăpadă. A fost cea mai mișto aventură pentru că, după ce am terminat această competiție, ne-am făcut bagajele și am fugit la Brașov, unde am participat  la «Postăvaru Night Run», cea mai veche și prima competiție nocturnă din România. Am ieșit a patra fată, și am ajuns la finish la 10 metri după fata de pe locul 3. A fost o lecție pentru mine, pentru că nu așteptam nimic de la mine, m-am dus să mă simt bine și nu credeam că sunt capabilă fizic să particip la două concursuri în aceeași zi. La concursuri vrei să tragi, să obții ce poți mai bun în momentul respectiv și de multe ori riști să te epuizezi. Deci mare mi-a fost surpriza să văd că undeva s-a găsit o resursă să duc asta la bun sfârșit. Chiar m-am simțit extraordinar de mișto în seara aia, la final, și a doua zi, când m-am trezit, iarăși am mers și am alergat - am mai fugit pe Postăvaru încă o dată.”

Alergatul a devenit un stil de viață

Pentru Florina, alergatul a devenit un stil de viață și în fiecare weekend străbate la pas alergător relieful muntos al țării:

„În fiecare weekend suntem plecați, ori la concursuri, ori la antrenamente, din Bucegi, în Retezat, Vlădeasa, în toți munții; cunoști oameni noi, care au aceeași pasiune, și nu cred că aș putea, nu cred că m-ar reprezenta alergarea de șosea. Ca un compromis practic și asta, mă antrenez și în oraș, dar nu îmi provoacă aceeași plăcere. Catharsisul vine în pădure!, eu sunt o alergătoare montană.”

Florinei îi plac foarte mult competițiile cu pante serioase, și în general concursurile montane, în cadrul unui maraton de peste 40 de km, au diferențe de nivel (cumulat, de urcare și coborâre) de circa 2500 de metri. Anul trecut sportiva a participat la toate concursurile organizate de asociația Runsilvania și le-a câștigat pe majoritatea, luând și marele trofeu, cupa Runsilvania.

În luna iulie a acestui an, Florina va  participa, împreună cu Dan Filip, viitorul soț, la concursul „Marathon 7500”, o competiție de alergare montană în Bucegi, cu două probe, de 90 și de 45 de km. Acest maraton impune participarea în echipă, iar echipa Florina Florian – Dan Filip și-a luat numele de „Praf și pulbere”:

„E greu atunci când ești în doi; în echipă mixtă, mai ales, trebuie să îți asculți, să îți simți partenerul, și să îl ajuți dacă e necesar, să nu îți fie teamă să te lași ajutat, și a devenit așa un obicei să ne facem o strategie și să discutăm despre asta. Întreaga atmosferă e foarte mișto, e ca la Woodstock. Mergi cu o zi înainte de concurs, este tabăra de corturi a participanților, la Salvamont Peștera, și toată lumea se cunoaște cu toată lumea, și atmosfera e foarte pozitivă. Ziua mea e în 19 iulie, și e de ziua mea în fiecare an, în weekendul 17-19 iulie.”

O luptătoare ce a reușit mereu să câștige bătălii „imposibile”

La cei 32 de ani ai săi, Florina Florian e o învingătoare, prin tot ceea ce face. A luptat, cu toate șansele împotriva sa, și în domeniul teatral, și în cel sportiv. După ce a terminat Facultatea de Litere (o specializare nu foarte căutată pe piața locurilor de muncă), s-a aventurat cu pasiune spre o nouă facultate și spre un domeniu cu și mai mici șanse de afirmare, actoria - unde termină foarte mulți și ajung să lucreze foarte puțini. A reușit totuși, după absolvire, să profeseze în două instituții teatrale de stat, iar acum să colaboreze cu două proiecte de teatru independent. 

În sport, a urmat aceeași poveste a luptei împotriva tuturor sorților de izbândă. După accidentările multiple survenite în urma escaladei sportive, după ce medicii i-au recomandat să se mulțumească cu înotul și făcutul de copii, Florina s-a apucat de alergare montană, ajungând printre cele mai bune maratoniste. Ea e un exemplu de reușită, o dovadă a faptului că voința și forța interioară pot depăși orice fel de obstacole, și ne pot aduce pe cele mai înalte culmi, că pasiunile merită urmate și cultivate, chiar și atunci când soarta pare a fi total nefavorabilă.

foto: Facebook, Laura Balc, Ovidiu Manolescu, Dan Tautan

Adauga comentariu