Anxietatea de duminică sau grija zilei de luni. Când săptămâna începe din nou

Starea de anxietate, adică de neliniște, este bine știută de toți cei al căror program se încheie vineri și reîncepe luni. Ziua de luni poate fi și ziua marelui balamuc, mereu imprevizibilă și totdeauna tensionată – începe săptămâna.

 

Mai ales în România, unde ești nevoit să stai la cozi, unde trebuie să aștepți eliberarea unei hârtii ori poți fi de-a dreptul captiv unui trafic rutier care se oprește în timp și în spațiu, ei bine, toate acestea se reiau ca într-un vis urât cu precădere în ziua de luni. Și totuși, starea de anxietate care prefigurează începutul de săptămână se poate instala chiar din ziua de odihnă, adică de duminică.

Uimitor este faptul că, această așteptare încordată a începutului nu este specifică doar maturității. Ea poate fi regăsită încă din copilăria târzie ori din adolescență. Mulți tineri resimt un disconfort sau o anumită formă de teamă, iar aceste stări vădesc prezența anxietății, stare ce se instalează încă de pe băncile școlii. În aceste situații poate fi deja vorba despre existența unui conflict generat de activitatea în cadrul mediului social, despre așteptările individului cu privire la sine ori de cele ale mediului, în care își desfășoară activitatea acesta.

 

Psihologia sau alte științe conexe au încercat să se apropie de această temă a anxietății, care, într-un mediu tot mai viu și mai dinamic, precum este cel pe care-l oferă orașul, a devenit un fenomen ce nu poate fi contestat. Astfel, anxietatea se dovedește a fi o stare afectivă caracterizată printr-un sentiment difuz de insecuritate, de neliniște, în legătură cu un pericol potențial sau perceput. Cu atât mai mult, ea este specifică omului în calitate de animal social. Teama difuză însă, poate fi corelaționată cu sentimentul de îngrijorare concretă, atât de cunoscut cetățeanului român.

 

Grija se datoarează, adeseori, lipsurilor. Sau mai poate fi cauzată de haosul birocrației și al incertitudinii socio-economice. Oricum ar fi, tema grijii nu este una nouă. Unul dintre gânditorii germani, Martin Heidegger, a readus tema grijii, sub forma unui mit, în paginile lucrării sale, Ființă și Timp (1927)

 

Mitul Grijii

 

„Odată, când Grija trecea peste un râu, văzu nişte lut; căzând pe gânduri, luă o bucată din acel lut şi începu să-i dea chip. În timp ce se gândea la ceea ce crease, Jupiter trecu pe acolo. Grija îl rugă să pună duh în bucata de lut care prinsese chip. Jupiter se învoi bucuros. Însă când ea voi să-i dea făpturii numele ei, Jupiter se împotrivi şi ceru ca aceleia să i se dea numele lui. Pe când Grija şi Jupiter se sfădeau în privinţa numelui, apăru şi Pămîntul (Tellus), dorind ca făpturii să-i fie dat numele lui, de vreme ce el era cel ce-i împrumutase o bucată din trupul lui. Cei prinşi în ceartă îi cerură lui Saturn să le fie judecător. Iar Saturn la aduse la cunoştinţă această hotărâre ce părea cât se poate de dreaptă: „Tu, Jupiter, deoarece i-ai dat duhul, îl vei primi înapoi la moartea ei; tu, Pământule, deoarece i-ai dăruit trupul, îl vei primi pe acesta înapoi. Însă deoarece Grija e cea care, prima, a dat chip acestei făpturi, se cuvine ca, atâta vreme cât ea trăieşte, Grija s-o stăpînească. Iar în privinţa numelui, deoarece el este pricina sfadei voastre, se cuvine ca făptura aceasta să se cheme homo, de vreme ce este făcută din humus (pământ)“. (Heidegger, 268)

Grija nu trebuie înțeleasă aici însă, doar în sens de „îngrijorare″, ci și de „întrajutorare″. Oricum, grija pare a fi astfel, una din stările constitutive specifice omului.

 

 

 

Comentarii

Valentin

19.02.2018 09:29
Grija - este alaturi de noi toti, din pacate...

Adauga comentariu