Editorial

Analfabetizarea României, sau cum "să creşti" copii xenofobi, antisemiți, intoleranți și mari dușmani ai democrației

Azi am să vă vorbesc despre analfabetizarea României. Avem, din păcate, prea mulți „educatori” cu nervii în pioneze în relația cu copiii și prea mulți părinți care au impresia că abuzul față de copiii lor se tratează cu reportofonul. Avem trista realitate sociologică conform căreia “40% dintre elevi sunt atraşi de ideea unui regim militar” şi sunt intoleranți, xenofobi și antisemiți. Nu este vina copiilor că sunt xenofobi și antisemiți, intoleranți și mari dușmani ai democrației. Doar vorbim despre o generație crescută în singuratate, cu părinții plecați la muncă pe meleaguri străine să câștige o pâine cinstită care li s-a refuzat în propria lor Patrie de către politicieni. Politicieni care au reușit să-i alunge peste hotare. Care cu bâta și târnăcopul minerilor, care cu devalizarea economiei naționale şi fiscalizare excesivă. Haideți să ne amintim cine sunt cei care ne educă azi copiii. Să vorbim despre generaţiile de copii abandonați în fața televizoarelor, sau uitaţi în faţa calculatoarelor. Cu care nu s-a stat de vorbă și nici nu li s-a explicat nimic despre viaţă. Nimeni le-a explicat că a munci nu înseamnă să dansezi pentru cineva, să faci Fonduri Naționale de Investiții, să devalizezi bănci și să ai afaceri preferențiale numai cu bugetul statului. Vorbim despre generația care a început să urască ideea de familie, că acești copii nu prea au avut parte de părinți, chiar și dacă aceștia nu au fost plecați la lucru peste hotare. Părinții sunt prea ocupați să muncească pentru a-și susține familia pe linia de plutire și doar pentru a fi buzunăriți de stat. Când vorbim despre cei care ne educă copiii azi, vorbim despre generația Hi5, care credea că Hans Christian Andersen era jucător la Bayern. Copiii au crescut și o parte au ajuns chiar educatori, învățători, profesori.

Dar avem probleme mai grave în învățământ decât deviațiile de comportament ale unor educatori. Atâta vreme cât școala va fi o obligație și nu un drept, ea va fi o pierdere de vreme și de bani pentru toți: stat, părinți și, mai ales, copii. Problema este că, la terminarea liceului, elevul este deja un om matur, iar după actualele programe de învățământ, după 13 ani în care s-au cheltuit bani pentru “educarea” sa, nu are nici o calificare. După care, în condițiile actuale în care selecția pentru promovarea în învățământul superior este precară, problema este că absolvenții de liceu care vor dori și vor reuși să urmeze cursurile unei facultăți nu vor învăța nimic folositor pentru a intra cu succes pe piața muncii. Ne trezim doar că sporim, ca număr, o majoritate de “analfabeți” cu studii. Din păcate, școala românească nu este construită ca şi concept şi mentalitate pentru a califica și perfecționa într-o anumită meserie, ci pentru a pune „loaza” într-o poziție în care munca să devină cât mai ușoară, de a câștiga un ban fără a se omorî cu munca. Și pentru a mulțumi părinții, cărora li se ia o piatră de pe inimă și cred că și-au îndeplinit datoria față de progenitură. Şcoala nu mulţumeşte, decât rareori, copilul.

Școala noastră nu este orientată spre asigurarea pieței muncii cu oameni calificați și supercalificati. Nimeni nu-și pune problema că, pe lângă patroni, ar trebui să existe și angajați – bugetaților le țin diplomele și relațiile loc de calificare, nu aptitudinile. Vina este a noastră, a părinților și a profesorilor!

Când inviți politicienii (statul) să-ți “educe” copiii să nu te miri de eșec. Responsabilitatea personală nu poate fi aruncată în cârca întregii națiuni. Copiii „dau rateuri” din cauza părinților și profesorilor. Când profesorul își va recunoaște limitele (altele decât salariul de mizerie), când părinții își vor identifica copilul ca fiind primul în lista de priorități, atunci lucrurile se vor îmbunătăți. Restul este gargară ieftină și oportunism.

Şi, gata!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *