Consilierii clujeni au votat „Strategia de dezvoltare a municipiului Cluj-Napoca. 2014-2020”, un document de peste 1.300 de pagini, la care au lucrat sute de specialiști timp de mai mulți ani. Nu vreau să minimalizez munca nimănui, știu că a fost un efort considerabil, însă aș vrea să atrag atenția că această strategie se bazează pe informații și date care par să fie despărțite de realitate.
Desigur că probitatea științifică a realizatorilor este incontestabilă; s-au aplicat seturi de întrebări pe aproape 1.000 de respondenți, s-au cercetat diverse baze de date, iar validitatea acestora este relevantă sociologică. Numai că, pentru un rezultat de o asemenea amploare, informațiile trebuie însoțite de o componentă calitativă, care să arate nu doar statistici, ci vieți adevărate de oameni. Cineva care citește documentul – mie mi-a luat câteva zile – rămâne cu senzația unui oraș mulțumit de sine, unde toată lumea e fericită și liniștită, unde nimeni nu are nicio neplăcere, totul e o continuă satisfacție, față de condițiile de mediu, față de aerul respirat, față de senzația de protecție. Alte concluzii uimitoare sunt acelea că clujenii nu sunt stresați și nici nervoși, că le plac locurile de muncă și că mâncarea pe care o consumă le face bine.
Eu nu știu în ce oraș trăiesc oamenii care au răspuns la sondajele acestea și nici pe ce lume trăiesc experții care au redactat aceste 1.390 de pagini pline de realizări triumfale. Numai că, pe măsură ce am citit, am avut o senzație de irealitate. Ciudățeniile apar dacă urmărim cu atenție câteva răspunsuri din chiar setul de sondaje aplicate, de unde se ridică o serie de probleme majore ale comunității din care facem parte. Peste 64% dintre clujenii care au fost întrebați dacă au parte de activități agreabile și dacă își petrec timpul într-un mod plăcut, răspund negativ. Pe o scară de la 1 la 10, atunci când clujenii sunt întrebați care e predispoziția lor culturală, recunosc ceea ce știam deja și anume că nu au prea au parte de activități culturale și că de fapt cheltuie mai mult pentru mâncare decât pentru cultură.
Toți clujenii când sunt chestionați par foarte mulțumiți de nivelul lor de educație, chiar proiectul acesta și alte strategii locale cultivând imaginea aceasta iluzorie a „brand”-ului intelectual al mândrului municipiu de pe Someș. Ne place să ne chemăm „Clujul universitar” sau „centru de excelență academică”. Indiscutabil instituțiile universitare locale sunt printre cele mai bune din România. Numai că, dacă parcurgem cu atenție datele furnizate de către Institutul Național de Statistică observăm un fapt care contrazice această legendă urbană. În condițiile în care doar 7,5% dintre locuitori au studii superioare, 92% fiind cu studii medii (din care 51,4% cu studii elementare!), nu mai trebuie să ne amăgim cu această apă rece a elitismului. Ca să simplificăm, trebuie să înțelegem că mai mult de jumătate dintre locuitorii „municipiului minune” au terminat doar 8 clase.
Nu că ar fi ceva rău în asta, problema este că oficialitățile și strategii mai mult sau mai puțin închipuiți concep proiecte care nu vizează majoritatea alegătorilor și a cetățenilor! Grupuri întregi sociale sunt ignorate sau mai degrabă forțate să fie spectatorii unor proiecte de care ei nu se simt apropiați sau interesați și care nu răspund nevoilor lor reale. Am mai spus-o și în alte părți. Avem nevoie de cinematografe de cartier, de săli de teatru și de evenimente culturale destinate mănășturenilor și celor din cartierele Iris sau Someșeni. De grădini de vară în Mărăști și de festivaluri de muzică pentru Gheorgheni și Grigorescu. Nu mai putem îngrămădi totul în piața Unirii și nici nu mai putem să ne facem că nu vedem ce se întâmplă dincolo de zidurile (dărâmate) ale orașului medieval.
Dacă ar fi evaluat corect statisticile oficiale strategii ar fi văzut că, în condițiile înmulțirii evenimentelor, în comparație cu 2005 când au fost înregistrați aproximativ 207 mii de spectatori la evenimentele din oraș, INS din 2011 indică o scădere a numărului de spectatori la 162 de mii. Nu ar fost cazul să ne întrebăm de ce ne-au trebuit și mai multe locuri pe stadioane și mai multe arene? Cu zecile de milioane de euro cheltuite astfel, oare nu puteam să facem altceva? Și apropo de orașul cu e-democrație – am fost consultați vreodată cu privire la planurile liderilor politici locali? A existat vreun referendum local sau o consultare cu privire la strategiile pe care le vrem aplicate? Eu unul aș fi votat să se facă un stadion în afara orașului, nu în buricul parcului, cu ocuparea spațiilor de joacă ale copiilor.
Fiindcă vorbim de cultură, un alt important element de profeție autosatisfăcută este acela legat zona potențialului de dezvoltare în zona cinematografică, sau ceea ce numesc unii bombastic „industrii creative”. Deși există un mare potențial în zona cinematografică și avem o istorie de care trebuie să fim mândri, nu am reușit să devenim din „consumatori de cinema” (adică simpli cinefili), în producători de cinema (adică cineaști). Și aici situația reală este catastrofală, dacă o comparăm cu datele de la nivel european. Deși clujenii sunt peste media națională la frecvența vizionării de filme, sondajul IRES arată că doar 38% dintre clujeni au fost la cinema într-un an. Ce să mai vorbim de concurența reală cu țările din jurul nostru, numai studiourile Korda de lângă Budapesta au atras în ultimii ani cel puțin 5 producții cu bugete între 60 și 100 de milioane de dolari, pe lângă o mulțime de seriale de televiziune. Ce să mai vorbim de faptul că nu am fost în stare nici măcar să facem un muzeu al cinematografiei!
O altă fantasmă adeseori invocată și transformată în politică locală este legenda minunaților IT-iști clujeni. Ni se tot vorbește de acest Sillicon Valley al plaiurilor mioritice care are, după unele evaluări optimiste, 15 mii de angajați. Sigur, dezvoltarea unor „clustere” este necesară, dar nu putem face politici publice pentru o elită „de business”, în condițiile în care angajații oficiali în zona software nu depășesc 4 mii. Poate că ceilalți 11 mii sunt „la negru”, dar tot nu ajunge pentru a genera strategii pentru un grup atât de mic. În fapt această mitică forță a industriei locale nu este confirmată nici măcar de investițiile străine, pentru că cele mai mare resurse investiționale au venit în zona industrie și construcții, nicidecum în tehnologiile creative. Realitatea în acest domeniu este cu totul alta – cel puțin așa arată statisticile oficiale. Sectorul de informații și comunicații reprezintă doar 13% din industria Clujului, în timp ce sectorul financiar bancar reprezintă 57%.
De fapt realitatea este că fostul Klausenburg nu este un oraș al IT-iștilor, ci un oraș al finanțiștilor, fiind dominat de o elită de yuppies (vezi DEX) cu salarii enorme și cu poziții sociale extrem de ridicate. În plus aceste companii sunt printre cei mai importanți angajatori – numai banca Transilvania are 6.000 de angajați la nivel național!
Poate că văzută de „stakeholderi”, „multiculuralitatea” sau „clujul antreprenorial” ori „orașul hi-tech” există. Văzută de oamenii obișnuiți, din lumea cu probleme reale, aceste fraze ale strategiei epocale nu înseamnă nimic. Avem nevoie de mai multe proiecte dedicate grupurilor altfel marginalizate și ignorate. Nu putem vorbi numai despre calitatea vieții celor care locuiesc în noile blocuri din cartierele rezidențiale, care costă 2-3.000 de euro metrul pătrat, nici a celor care câștigă sume fabuloase în dezvoltare de software, în servicii bancare sau a magnaților care conduc automobile de sute de mii de euro. Când ați fost ultima oară în zonele mărginașe din Iris să vedeți problemele de acolo și agricultura sau zootehnia de subzistență? Când ați văzut ultima oară să studiați cum trăiesc oamenii din „groapa din Mărăști”?
Iată câteva informații din lumea reală. Realitatea este că la Cluj sunt aproape 10 mii de șomeri (adică mai mulți decât presupușii IT-iști), iar nivelul câștigului salarial mediu net este de puțin peste 1.900 de lei. Oamenii adevărați și mulți ai orașului nu au salarii de mii de euro. Acestora li se adaugă bătrânii județului, care sunt aproape 165 de mii, cu o pensie medie de puțin peste 900 de lei, dintre care 58 de mii sunt la Cluj, iar dintre aceștia 19 mii au pensie sub 700 de lei. Adică vreo 3 bilete la Untold. În plus avem aproape 10 mii de persoane cu handicap și o comunitate de aproximativ 3.000 de rromi. Pentru ei „smart-city” nu înseamnă mai nimic.
În acest context trebuie să subliniez că o altă ficțiune rămâne „Clujul multicultural” despre care politicienii vorbesc într-o continuă sforăială propagandistică. Realitatea acestui Cluj iluzoriu este aceea că nu există prea multe evenimente comune la care să participe membrii celor două etnii (românii și maghiarii), că de fapt avem două narațiuni paralele despre viața împreună în acest oraș, că nu există reviste sau proiecte culturale prin care cele două comunități să comunice, nu există programe de traduceri bilingve și nici alte inițiative decât cele realizate la nivel privat. Nici măcar plăcuțe bilingve nu avem la intrarea în acest minunat „oraș incluziv”. Tindem să uităm că dintre cei 305 mii de locuitori ai urbei, aproape 50 de mii sunt maghiari, care se pare că nu au dreptul să își vadă limba scrisă în acest extraordinar oraș multicultural.
În alt loc din „strategie” se vorbește, tot printr-un barbarism romglez, despre „Tourism Friendly City”. Avem aeroport internațional cu un milion de călători, ni se spune. Din păcate pentru turiștii care vin de la aeroport nu există o cursă rapidă spre centru, iar autobuzul 8 arată în continuare de parcă ar fi fost achiziționat din Bangladesh, iar troleul 5 oprește în toate stațiile și nu are nici măcar un spațiu de depozitare a bagajelor. Înainte de a face planuri fantasmagorice, nu ar fi mai simplu să se realizeze o linie specială de transport Aeroport – Centru – Gară, cu posibilitatea ca în viitor să se dechidă o linie de tren rapid Aeroport – Gară. Mă întreb ce înțeleg turiștii dacă dau peste activități de gen Cântarea României din centru, cu eternele tarabe de „meșteri populari”. Poate senzația de băștinași care primesc turiștii britanici cu dansuri tradiționale și cu veșnicele concerte etno-folclorice. De fapt orașul în care se prăbușesc clădiri și unde pică balcoanele în capul trecătorilor ar putea să fie promovat pentru turismul de tip sport-extrem.
Dincolo de glumă, însă iarăși statisticile INS arată că în Cluj au fost 353 de mii de turiști cazați în 2014, din care 73 de mii au fost străini (adică aproape 20%), marea majoritate fiind… turiști maghiari. Un oraș fără plăcuțe bi-multi-lingve, fără nume de străzi în maghiară și fără informații în limba concetățenilor noștri mai este „smart city”? Nu putem vorbi în limba de lemn a protejării „moștenirii culturale”, în condițiile în care istoria milenară a maghiarilor, germanilor și evreilor din Cluj este aproape ignorată. Identitatea istorică nu se face prin ghiduri turistice și amenajarea unor clădiri, ci printr-o cultură a dialogului multi-etnic.
O altă perspectivă iluzorie este dată de așa-numitele soluții moderne de transport. Mă întrebam dacă specialiștii au circulat de la aeroport cu autobuzul 8, dar sigur nu v-ați gândit niciodată ce distanță parcurge fără oprire troleul 3 de la stația Sora, până pe Horea! Un transport urban cu stații pe distanțe enorme nu este în niciun caz transport public pus în serviciul cetățenilor. Infrastructura „modernă” se vede cel mai bine pe ruta Polus Center, Centru, via calea Mănăștur, unde ambuteiajele și statul în trafic au devenit sporturi olimpice locale. La fel vorbim de pista de biciclete de ani de zile și de proiectul de biciclete gratuite de nu știu când. Mă mir că specialiștii care au redactat aceste documente nu au trecut niciodată pe pistele deja existente pentru a vedea ce se întâmplă de fapt acolo. Mașini parcate aiurea pe traseul bicicletelor, pietoni care merg pe pistă că e mai mult loc, întreruperi forțate ale pistei și obstacole de netrecut. Aceasta este realitatea, nu ficțiunea „transportului sănătos”. I-ați văzut pe copiii noștri cum se înghesuie în mijloacele de transport în comun dimineața la prima oră când trebuie să ajungă la școală? Despre ce vorbim atunci când vorbim despre „accesibilitate” în condițiile în care aglomerația mașinilor și ambuteiajele de la orele de vârf, când părinții cu automobile își duc progeniturile până în ușa liceelor, sufocă centrul?
O altă fantasmă este percepția clujenilor asupra calității mediului în care trăiesc. Localnicii spun că nu sunt probleme cu poluarea aerului sau a apei, sunt foarte mulțumiți de calitatea mediului, extraordinar de mulțumiți de serviciile publice, de infrastructură și de calitatea transportului public. De fapt totul pare să îi mulțumească! Aceasta în condițiile în care același sondaj arată că 12% nu au acces la apă curentă, că 16% nu au acces la servicii medicale, că 20% nu au acces la spații pentru practicarea sporturilor. S-a gândit cineva la faptul simplu că orașul în care trăim nu are decât vreo două țâșnitori de apă în centru și prin parc, că are zone mărginașe fără canalizare și apă curentă, că sunt trotuare care par scoase din documentarele din Patagonia?
Noroc că vorbim de modelul „healthy city”, când poluarea din zona centrală depășește nivelul acceptat european și când în ultima jumătate de an aerul pe care îl respirăm este plin de praf de la proiectele de infrastructură urbană care nu se mai termină. Acum „înverzirea bulevardelor” se vede cel mai bine pe strada Horea sau Memorandumului sau celelalte străzi „reamenajate” care nu mai au niciun arbore. Chiar după replantare totul va semăna cu peisajul lunar din centru, unde cei cîțiva platani amărâți se chinuie să crească de aproape 10 ani. Pentru mine „Clujul în aer liber” este altul decât cel al strategilor și politicienilor locali. Când ați fost ultima oară pe malul Someșului? Ați văzut pungile de plastic și PET-urile plutind în derivă, ați văzut mizeria de nedescris, tufișurile pline de dejecții sau ați simțit mirosul cumplit de prin ganguri? Ați văzut cum arată Canalul Morii, care, în loc să devină un traseu de agrement, cu bărci sau hidrobiciclete, este plin de murdărie și deșeuri?
Realitatea este aceea că spațiile verzi din orașul miraculos sunt mult sub media europeană recomandată (la Cluj 19,5 – la nivel european 26). În condițiile în care continuăm să tăiem orice urmă de verdeață din centrul orașului nu îngrijim nici măcar ceea ce avem. Știți că în parcul Feroviarilor este o mizerie de nedescris și că în același parc s-a instalat o tabără de nomazi care ard crengi și resturi și care trăiesc în corturi pe malul râului? De fapt când i-ați întrebat pe oamenii fără adăpost adăpostiți prin centrul orașului care e calitatea vieții lor?
Ați încercat vreodată să sortați deșeuri în acest oraș „sănătos” și european? Deși companiile de salubritate taxează cetățenii pentru „deșeuri sortate”, nu există pubele ecologice individuale, nici colectare specializată, iar cele câteva tomberoane vandalizate sunt atât de rare încât sunt inutile. În acest context strategia „interacțiunii om-animal în context urban” din proiect devine de departe cea mai amuzantă. Aici „know-how”-ul este înlocuit de un simplu hau-hau. Pentru un oraș unde nu poți intra nici măcar în instituțiile publice cu animalul de companie, unde transportul public este restrictiv, iar spațiile deschise pentru animale sunt minimale, vorbim despre soluțiile fantasmagorice, importuri din străinătate desprinse de realitate din categoria „puppy party” și ”pet day”.
Clujul „sigur” și unde cetățenii se simt în siguranță este o altă gogoriță. Se pare că elaboratorii stufosului document au uitat de bătăile cu săbii din centrul orașului, de violențele din baruri urmate de devastarea magazinelor, de rețele de spărgători de locuințe, de sutele de furturi pe an și de zecile de cerșetori care te bombardează cu doleanțe.
La urma urmelor, ce mă mai deranjează la acest plan strategic este senzația cumplită că se adresează unei alte comunități, într-o altă limbă, dintr-o altă lume. Parcurgând textul am avut sentimentul acut că trăiesc într-un oraș britanic. Se vorbește despre „innovation city”, „shared space”, „aqua park”, „parking”-uri, „city manager”, „city branding” și câte și mai câte. Poate că ficțiunea asta care este Clujul viitorului se va realiza doar dacă ne mutăm cu toții în Marea Britanie, dar dacă lucrurilor le spunem pe numele din engleză nu înseamnă că aceste formule magice anglo-saxone vor transforma ca prin minune un oraș provincial într-o metropolă cosmopolită. Dacă zicem „Someș Green Valley Corridor” nu înseamnă că jegurile de pe canalul Morii vor dispărea ca prin farmec. Dacă spunem „EcoMobilityCity”, nu înseamnă că nesimțirea din trafic se va transforma într-o eleganță imperială și că dacă facem „Green Information Center” vor veni din ceruri mii de britanici care să ne adune deșeurile lansate de pe geamul jipanelor. Și e trist când un proiect de asemenea anvergură nu are respect pentru limba română, pentru că această limbă neglijată și romglizată nu include cuvântul „incluziv”, incluziunea fiind mai degrabă o proprietate a materialelor decât a oamenilor. Și nici „prezervarea” memoriei nu este cea mai fericită expresie pentru un oraș care se vrea păstrător al tradițiilor culturale.
Realitatea tristă este aceea că dincolo de redactarea într-un neo-limbaj de lemn, „strategia” care promite orașului o dezvoltare a standardelor de performanță nu oferă soluții pentru probleme acute cum este sporul demografic negativ (-1254). Realitatea este că populația orașului scade continuu, că unul dintre marile „atu”-uri ale Clujului, centrul universitar este atins de scăderea demografică în condițiile în care numărul studenților înscriși la universitățile clujene este în continuă scădere, cu o medie de aproape 10% (în 2008) și de 6% în 2011. La aceste probleme soluțiile devin funambulești. Când printre „măsurile” propuse se numără acțiuni de stimulare a fertilității, a imigrației și a reducerii mortalității totul frizează ridicolul. Cum să mai ai încredere în Clujul antreprenorial, în orașul „business-friendly” sau în marele „smarter-city” când, conform documentului final, unele dintre propuneri sunt depășite de realitate (pietonalizarea centrului, eliminarea cablurilor), iar alte idei foarte bune (tramvai spre Florești, linie rapidă gară-aeroport) sunt marginalizate?
Până când vom ajunge în viitorul anglofil realizatorii studiului, care cred că nu au mai fost de mult în gara Cluj, se pot ocupa în liniște de cât mai multe „geek meet”-uri și „creative coffee”-uri!